Octavian Goga (n. 1881) a decedat la început de mai 1938, la vârsta de 57 de ani și la trei luni de la înlăturarea sa ca premier (președinte al Consiliului de Miniștri) al Regatului României. Hipertensiv, făcuse o congestie cerebrală (un AVC cu hemiplegie), la castelul lui din Ciucea – cum s-ar spune, a murit de inimă rea, după ce regele Carol al II-a îl „evacuase” de la conducerea Guvernului.
Funeraliile de stat au avut loc o săptămână mai târziu – pe 14 mai –, după ce trupul neînsuflețit a fost adus, cu trenul special („vagon mortuar și patru vagoane clasă”), la București, cu escale de omagiere pe traseu. Sicriul avea capac de sticlă, astfel încât presa a relatat pe larg despre crucea din mâinile împreunate ale decedatului. Și nu era doar o cruce.
Ziarul Universul și-a trimis un corespondent la Ciucea, așa că reportajul acestuia nota încă de la început (pe 11 mai) că „La butonieră poetul poartă încă svastica, semn al unei credinţe pe care hotărârea lui o duce şi dincolo de mormânt”. După trei zile, la București, publicația de extremă dreapta Porunca vremii remarca și ea că fostul prim-ministru apărea „cu svastica pe piept pe mâinile în rugă crucea…”. Tot o zvastică – din flori – era purtată în fruntea cortegiului, la plecarea din Gara de Nord, spre Ateneu, unde avea să fie depus sicriul.
„…[P]oziția sa ca om de partid din ultimul guvern dinainte de dictatura regală a cășunat unui ONG din Arad, […] să-l încrimineze pe unul dintre cei mai valoroși poeți naționali, socotindu-l nedemn de atenția și dragostea cu care a fost întâmpinat în timpul vieții și în postumitate doar pentru că a făcut parte dintr-un partid de dreapta.” (subl. I.P. Citatele marcate provin din scrisoarea „intelectualilor clujeni” de protest împotriva înlăturării însemnelor de omagiere a lui Goga în spațiul public.)
Partidul Național Creștin (PNC) poate fi numit oricum, în zilele noastre, mai puțin „un partid de dreapta”. Se născuse, în 1935, din fuziunea Partidului Național Agrar, fondat de Octavian Goga în 1932, cu Liga Apărării Național-Creștine (LANC) a lui A.C. Cuza, profesor de economie politică la Iași, ai cărui votanți se găseau aproape exclusiv în zona Moldovei și a Basarabiei. Autor prolific de broșuri politice, cu titluri revelatoare, ca Scăderea poporaţiei creştine şiînmulţirea jidanilor, Jidanii în război, Naţionalitatea în artă – expunerea doctrinei naţionaliste sau Jidanii în presă, Cuza era adeptul unui antisemitism violent, în timp ce LANC avea drept program parlamentar sloganul „Singura soluţie posibilă a problemei jidăneşti este eliminarea jidanilor”.
PNC, unde Goga, mai tânăr decât Cuza (lider onorific), era președinte, iar Nichifor Crainic (care, cel mai probabil, „împrietenise” cele două formațiuni politice), secretar general. Sigla acestui „partid de dreapta” era zvastica – la acea dată, cât se poate de public însemn al naziștilor. Documentele programatice ale Partidului Național-Creștin cuprindeau stabilirea unui numerus clausus pentru accesul evreilor în universități și în exercitarea unor profesii, revizuirea cetățeniei pentru a exclude evreii și asigurarea „caracterului românesc” al presei și culturii.
Oricât îl vor fi iubit românii pe Goga ca poet și oricât de vast-difuz era sentimentul antisemit în țară, scrutinul electoral din 1937 a adus PNC doar puțin peste 9% din voturi. „Identitatea națională” a vremii nu era extremismul, ci o combinație de liberalism și național-țărănism. Doar că liberalii n-au obținut majoritatea la alegerile pe care ei înșiși le organizaseră.
Cu mâna lungă a lui Carol al II-lea, care vedea PNC drept un partid de buzunar, benign pentru propria-i influență, în decembrie 1937, Goga devenea premierul României.
„Nu e cazul să facem confuzie între politica Partidului Național-Creștin de atunci și activitatea poetului, academicianului și omului de cultură Octavian Goga, care a rămas în conștiința nației drept emblema luptătorului pentru realizarea Marii Uniri. A pedepsi un astfel de om, care s-a identificat cu năzuințele cele mai ardente ale neamului său, ni se pare o greșeală impardonabilă […].”
Începând din anii 1920 și până la moarte, întreaga activitate a poetului, academicianului și omului de cultură Goga a reprezentat-o antisemitismul – în acțiunile sale politice, de presă și editoriale. Nimic nu te golește de sens mai mult decât victoria în lupta pe care ți-ai construit identitatea, iar pentru Goga, Unirea din 1919 a însemnat, pe termen lung, forțarea unui nou sens existențial. Niciodată motivat estetic, Octavian Goga și-a scris versurile – în primul rând, volumele Poezii (1905) și Ne cheamă pământul (1909), care l-au plasat în memoria națională și în manualele de literatură – ca manifeste revoluționare, nu ca literatură. Condiția de oprimare a românilor din Ardeal era o cauză personală și comunitară, pe care Goga a activat-o strălucit în poeme mobilizatoare, descriind viața cotidiană a țăranilor și oferindu-le o voce până atunci inexistentă. Această cauză și-a încetat existența, însă,odată cu Tratatul de la Versailles.
După Unire – timp de 20 de ani, mai mult decât întreaga lui perioadă creativă anterioară –, nu a mai publicat niciodată poezie în cursul vieții (ultimul volum, din 1939, e postum). Au continuat să-i apară cărți – însă unele de articole și discursuri.
A venit la București, a devenit deputat (și a fost membru al Parlamentului până la moarte), a fost (primul) ministru al Artelor al României „dodoloațe” și ministru de Interne în guvernele Averescu, însă în Capitală a descoperit că Transilvania nu ocupa o poziție centrală de interes. Sau, mai precis, nu mai era vorba doar despre Transilvania. Goga era un luptător, iar lupta lui se încheiase. Avea, așadar, nevoie de alta.
Din a doua parte a anilor 1920, când a mutat ziarul Țara noastră de la Cluj la București, Goga s-a despărțit treptat de mișcarea averescană și a început să conecteze ceea ce reprezenta un „sentiment difuz” la nivelul aproape întregii țări – antisemitismul – la tema lui privilegiată, Ardealul.
Cel mai probabil, propriul filon al „sentimentului antievreiesc” i se trăgea, cu mult dinainte, din filozofia politică a primarului social-creștin antebelic al Vienei, Karl Lueger (1844-1910). Susținător al românilor transilvăneni – supuși unui agresiv proces de maghiarizare –, Lueger nu era doar antisemit până la a nu permite instalarea la Viena a evreilor români din Ardeal, ci a și dezvoltat o întreagă teorie privind „iudeo-maghiarismul”. Trebuie spus și că Hitler însuși a crescut într-o Vienă puternic infuzată de antievreismulprimarului ei, iar succesele electorale ale acestuia au creat un „efect Lueger” constând în normalizarea și legitimarea antisemitismului „radical” nu doar în Austria, ci cam în tot Estul Europei (sună cunoscut, în contextul contemporan al României?).
Conform acestei școli de gândire a lui Lueger, măsurile drastice în contra românilor ardeleni aveau drept origine evreii maghiari – iar de la evreii maghiari care oprimau românii ardeleni înainte de 1919 la evreii în general care strivesc românii de peste tot nu a fost, pentru Goga, decât un pas.
Spre deosebire de etnicii maghiari rămași în România, care au devenit cetățeni români imediat după Unire, evreii din teritoriile reunite (nu doar din Ardeal, dar și din Basarabia și Bucovina) au primit drept de cetățenie abia în 1924 (prin actul normativ cunoscut acum drept Legea 724/1924) , după presiuni europene intense, care invocau o obligație (de recunoaștere a minorităților) impusă țării noastre în Tratatul de la Versailles și neîndeplinită timp de jumătate de deceniu. Cei care puteau dobândi cetățenia – dacă o cereau – trebuiau să domicilieze în țară și să fi fost născuți (ei sau părinții lor, în cazul minorilor) pe teritoriul de la acea dată al României.
În momentul încetățenirii evreilor, Goga era în fruntea publiciștilor care contestau legitimitatea includerii acestor trăitori în România în corpul civic, aruncând săgeți la adresa Conferinței de Pace din 1919.
„Mi se spune ca în orașele de la nord ale Ardealului fiecare palmă de pământ e cumpărată de-acești rătăcitori fii ai lui Israel, care peste noapte și-au preschimbat prezența provizorie în cetățenie românească”, scria Goga într-unul dintre eseurile (re)publicate, în 1927, în volumul Mustul care fierbe, care cuprinde texte apărute în Țara noastră în anii anteriori și în care autorul chema la apărarea „purităţii rasiale”, a „privilegiilor sângelui”, şi a „adevărurilor organice ale rasei”.
„Din primele momente și până când scriem aceste rânduri, evreimea din Ardeal cu toate beneficiile politice și culturale de care a învrednicit-o congresul de pace, […] nu și-a putut găsi locul în noua ordine de stat. Fără putință de mlădiere în materie politică, plină de exagerări și de nevroză, indiscretă și inadaptabilă, această populație în loc de a-și căuta o formulăde apropiere, robită de speculațiuni pur materiale, și-a menținut rostul de corp separat în cadrele statului român […]. Aceste cete de lăcuste însă nu sunt martori impasibili ai stărilor de-aici, nici măcar consumatorii liniștiți ai grâului românesc. Prezența lor e un flagel economic, Reacțiunea împotriva lor e cea mai legitimă tresărire de autoconservare”, spunea în alt eseu.
Decretul-lege nr. 169 din 21/22 ianuarie 1938, „Legea revizuirii cetățeniei”, prima reglementare antisemită a Guvernului Goga-Cuza, nu s-a născut din dorința legitimă de a „clarifica” situația „străinilor” care bântuiau prin țară, ci din obsesiile antisemite ale lui A.C. Cuza și articolele pe care Octavian Goga le scria de peste un deceniu.
Peste 200.000 de evrei români (din puțin peste 700.000) și-au pierdut atunci cetățenia – copleșitoarea majoritate, din regiunile nou alipite țării și din medii rurale sau mic-urbane, cărora li se oferiseră 20 de zile să regăsească documentele originale, inclusiv dovezile de domiciliu, cu care își obținuseră cetățenia, ei sau părinții lor, cu 14 ani înainte. Iar Goga știa prea bine, din vremurile Imperiului Austro-Ungar, că persecuțiile asupra unei populații se ascund cel mai bine în spatele unor legi.
„Octavian Goga a făcut parte dintr-un partid, a cărei ideologie a fost stabilită de A.C. Cuza, el personal fiind adversar declarat al mișcării legionare și al Gărzii de Fier. Pe acest considerent a fost adus el la putere de Carol al II-lea, în 1937-1938, pentru a mai atenua aversiunea fascizantă a Germaniei și Italiei și a salva țara de la o catastrofă.”
Nimeni, în epocă, nu părea să vadă în Goga vreo rezistență la influența nazistă: „Voelkischer Beobachter [oficiosul Partidului Nazist, n. I.P] spune că Goga a inaugurat un drumnou în politica română. Goga şi-a însuşit merite însemnate înrezolvarea problemei evreeşti”, cita ziarul Viitorul, pe 11 mai 1938.
Dimpotrivă. În 1943, ideologul lui Hitler, Alfred Rosenberg, șef al Biroului de Afaceri Externe al Partidului Nazist – NSDAP (funcție pe care a ocupat-o neîntrerupt între 1933 și 1945), făcea o analiză a „colaborărilor” naziștilor cu, de pildă, țările din Estul Europei. Iar România ocupa un loc important:
„O solidă tendință antisemită a existat [în România] […]. Ceea ce lipsea era conducerea călăuzitoare a unei personalităţipolitice. După multiple încercări de consolidare, Biroul a crezut că a găsit această personalitate – fostul ministru şi poet Octavian Goga.
Nu a fost dificil de convins acest poet, pătruns de inspirație instinctivă, că o Românie Mare […] nu putea fi menținută decât împreună cu Berlinul. Nici nu a fost dificil de creat, în ceea ce-l privește, dorința de a lega soarta României de viitorul Reich-ului național-socialist german, la momentul potrivit. Prin exercitarea unei influențe continue, Biroul a reușit să-i determine pe Octavian Goga, precum și pe profesorul Cuza, să fuzioneze partidele aflate sub conducerea lor pe o bază antisemită.
Astfel, au putut continua cu forțe unite lupta pentru renașterea României pe plan intern și afilierea ei [Anschluss] cu Germania pe plan extern. Prin inițiativa Biroului, ambele partide, care până atunci fuseseră cunoscute sub nume distincte, au fuzionat sub forma Partidului Național-Creștin, sub conducerea lui Goga și cu [A.C.] Cuza ca președinte de onoare.
Încercările concomitent întreprinse de Birou de a fuziona acest partid cu mișcarea mult mai tânără, dar energică, a Gărzii de Fier au fost inițial frustrate de incompatibilitatea personală aparent insurmontabilă dintre Cuza și Codreanu. În orice caz, aceste încercări au dus la stabilirea în secret a unor bune relații personale între Goga și misticul-fantezist Codreanu”.
„Și așa, un al doilea guvern pe baze rasiale și antisemite a apărut în Europa, într-o țară unde așa ceva fusese considerat complet imposibil”, sublinia, în final, Rosenberg. Primul astfel de guvern era cel de la Berlin.
*
Nu știm dacă funeraliile de stat, cu largă participare, sunt întotdeauna unitatea de măsură a iubirii „cu care a fost întâmpinat în timpul vieții și în postumitate” un om. La înmormântarea lui Octavian Goga – și în gările pe unde s-a oprit sicriul său, de la Ciucea spre București – au participat mase largi. La fel de mulți oameni veniseră, cu un an înainte, la marșul funerar al lui (Ion) Moța și (Vasile) Marin, cei doi legionari morți, de partea lui Franco, în Războiul Civil din Spania, și la fel de mulți aveau să vină, după nici trei decenii, la funeraliile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Moța, Marin și Dej nu au statui. Încă?
Surse:
Octavian Goga, Mustul care fierbe, Imprimeria Statului, București, 1927
Octavian Goga, Discursuri, Tiparul „Cartea Românească”, București, 1942
Nicholas M. Nagy-Tavalera, The Green Shirts and the Others.A History of Fascism in Hungary and Romania, ediția a II-a,The Center for Romanian Studies, Iași, Oxford, Portland, 2001
„Brief Report on Activities of the Foreign Affairs Bureau of the Party from 1933 to 1943”, în Office of the United StatesChief Council for Prosecution of Axis Criminality, NaziConspiracy and Aggression (Washington, 1946), vol. III,https://tile.loc.gov/storage-services/service/ll/llmlp/2011525363_NT_Nazi_Vol-III/2011525363_NT_Nazi_Vol-III.pdf.
Colecția periodicelor Viitorul, Universul, Porunca vremii
