Filosoful politic Karl Popper a formulat la un moment dat o interogație, numită și paradoxul lui Popper, care spunea astfel: noi, cei care trăim în democrație și vrem să rămânem în democrații, trebuie să ne decidem cât de tolerantă poate fi democrația cu intoleranța la adresa sa.
Publicăm un fragment din discursul președintelui IICCMER, Daniel Șandru, susținut la conferința “Ignoranţa naşte dictatură – lecţia brutală a comunismului în România” organizată în data de 3 decembrie 2025 la Parlamentul României de senatorii Cristian Ghinea, Remus Negoi și deputata Corina Atanasiu, la care au participat membri ai societății civile și reprezentanți ai multor institute de cercetare. (Redacția)
Doresc să încep această intervenție cu un fapt amintit deja în cadrul evenimentului de deschidere a Conferinței Naționale “Comunismul românesc”, desfășurat la Palatul Victoria pe 20 noiembrie: istoricii și-au făcut datoria. Colegii mei istorici – eu nu sunt istoric, sunt politolog – și-o vor face cu siguranță în continuare, dar nici măcar introducerea tardivă a “Istoriei comunismului din România” în liceu, ca disciplină obligatorie, nu s-ar fi putut face – o spun răspicat – dacă nu ar fi existat voință politică.
A fost un moment, și trebuie să dăm politicienilor ce-i al lor, în care voința politică a primat.
S-au spus foarte multe lucruri astăzi și, mai ales, avem mărturiile absolut copleșitoare ale oamenilor care au luptat în zilele Revoluției, de la București la Timișoara.
Mărturia domnului Andrei Ursu, care de 36 de ani se luptă, iată, cu autoritățile statului român pentru a face dreptate memoriei tatălui domniei sale, îmi alimentează mie, cel puțin, o revoltă bazată pe frustrare. Că atunci când privim spre trecutul recent, nu găsim responsabilii.
Spuneți-mi, este în România de azi un singur ofițer de securitate condamnat? Nu, după știința mea.
Avem condamnați doi torționari, Vișinescu și Ficior, comandanți de penitenciare politice la Râmnicu Sărat, respectiv la Periprava (colonia de muncă). Iar meritul acesta revine, între alții, pe lângă doamna procuror Denisa Cristudor, care a instrumentat cazul și care a fost o autodidactă – a mers în biblioteci ca să învețe istorie recentă – și aici, iarăși, meritul revine istoricilor, a căror documentare pe cazurile celor doi s-au bazat pe informații extrase din arhivele la care istoricii au avut acces până la momentul acela.
Revolta asta bazată pe frustrare apare și atunci când privesc spre prezent și mă gândesc la viitorul nostru imediat. Pentru că nici în prezent statul român nu se dovedește capabil să combată toate tentativele care privesc cultul persoanelor responsabile pentru crime împotriva umanității și pentru genocid.
Avem Ordonanța 31 din 2002, modificată și completată prin Legea 217 din 2015, care nu este aplicată. Spre exemplu, în privința celor care sunt în continuare cu sentințe în picioare, deși s-a încercat reabilitarea lor după 1990, calificați drept criminali de război, iar noi, pe 30 noiembrie, vedem că la Tâncăbești se întâmplă ce se întâmplă, fără să se ia nicio măsură, în pofida repetatelor apeluri ale colegilor noștri de la Institutul “Elie Wiesel”.
Pentru un institut precum IICCMER, o mare problemă care s-a configurat în România post-comunistă este că discursul anticomunist a fost monopolizat de „legionaroizi”.
Pentru că tema lor e simplă: anticomuniștii au fost doar legionari. Uităm de studenți, de țărani – când vorbim de rezistența din munți –, uităm de politicienii democrați, uităm de făuritorii Marii Uniri, care au fost cu toții uciși în temnițele comuniste. Eu n-am auzit în discursurile publice de la 1 Decembrie invocat numele niciunuia dintre cei care au făcut posibilă Marea Unire.
Pe Ordonanța 31 din 2002, noi, la IICCMER, cel puțin de trei ani și jumătate încoace, am identificat un mic artificiu ca să putem să combatem cultul dictatorului Nicolae Ceaușescu. Și acel mic artificiu e dat de faptul că Nicolae Ceaușescu este în continuare condamnat oficial pentru genocid. Pe baza acestei condamnări am utilizat Ordonanța 31/2002 și am invocat-o în sesizări penale.
Două dintre ele, pentru că au fost mai multe pe parcursul ultimilor trei ani, s-au întâmplat în februarie, respectiv aprilie, anul acesta, când am sesizat Parchetul General cu privire la discursul susținut în Parlamentul European de doamna europarlamentar Diana Iovanovici Șoșoacă. Iar investigarea sa de către Parchetul General, care e și în prezent valabilă, conține și acest capăt de cerere, să-i spunem așa.
Și o altă sesizare penală la adresa unei intervenții publice, la o televiziune de știri, în prime-time, a domnului – deja fost – prim-vicepreședinte Marius Lulea, al partidului AUR.
Cu privire la această din urmă sesizare, chiar săptămâna trecută am primit o ordonanță de clasare prin care o doamnă inspector de poliție de la Secția 5 ne învăța pe mine – în fine, mă poate învăța – dar pe colegii mei istorici, cam ce înseamnă problema de promovare a cultului lui Ceaușescu și că în niciun caz nu se poate pune această chestiune în seama domnului Marius Lulea. Evident că vom contesta această ordonanță și vom merge mai departe cu sesizarea noastră penală.
Dar dincolo de asta, ce aș vrea să spun e că am rezonat la ce a prezentat aici domnul Andrei Ursu. Și anume faptul că Securitatea este unul dintre factorii – și foștii securiști care sunt în instituțiile statului sau în organizațiile lor de rezerviști – care răspândesc la nivelul discursului public această nostalgie pro-totalitară.
Pentru că eu aici găsesc o formulă ideatică care îmbină – acum instrumentalizat electoral și politic, acolo unde știm cu toții că se întâmplă – fascismul legionar din interbelic, cu național-ceaușism, combinat cu protocronism, cu nombrilismul și excepționalismul românesc și așa mai departe, și cu ortodoxismul filetist, care e o altă sursă de luat în seamă.
Sunt de acord că Securitatea a făcut lucrul ăsta nu de azi, nu de ieri, nu acum, în ultimul an, nu începând din 2021, când a apărut pe rețelele sociale tot acest tip de discurs, ci a făcut-o din anii ’90.
Au propagat și propagă în continuare următoarea idee: a existat un comunism rău, al lui Dej, adus de sovietici, și ca urmare bieții oameni din aparatul represiv ce erau să facă, pentru că făceau ce făceau chipurile cu pistolul consilierilor sovietici la tâmplă – evident fals! Dar a existat, pe de altă parte, un comunism bun și o securitate bună și patriotă în anii ’80.
A fost invocată aici situația celor peste 10.000 de femei care și-au pierdut viețile ca urmare a decretului criminal 770/1966. Ce avem dincolo de aceste 10.000 de femei ucise de acest sistem ilegitim și criminal – așa cum este el catalogat la nivelul Administrației Prezidențiale încă din 18 decembrie 2006?
Vă spun, poate puțină lume știe: 15.000 de copii uciși printr-un program asemănător cu programul T4 al naziștilor germani, între 1970 și 1989, în cele 27 de cămine-spital construite la marginea unor localități.
Și atenție, nu sunt orfelinatele pe care le-am văzut în presa internațională în anii ’90. Vorbesc de niște cămine-spital care funcționau nu în subordinea Ministerului Sănătății, ci în subordinea Ministerului Muncii.
Am investigat până în prezent șase astfel de cămine. Am depus până în prezent trei sesizări penale, urmând ca una s-o mai depunem – dacă va fi să fie, dacă vom întruni toate mijloacele probatorii din perspectivă istorică, nu judiciară – pe 16 decembrie anul acesta. Pe două dintre sesizări – cel cu privire la Căminul Spital de Neuropsihiatrie Pediatrică din Siret, județul Suceava, și cele cu privire la căminele spital din Cighid, Sighet și Păstrăveni – domnul procuror care actualmente investighează juridic cazul Georgescu a dat neînceperea urmăririi penale fără să-și facă treaba. Nu a interogat martorii, i s-au dat nume și prenume, a fost total dezinteresat.
Avem depusă din 2023, pe 12 decembrie, o altă sesizare penală cu privire la Căminul Spital de la Plătărești, la 20 de km de București. Aici înțeleg că sunt doi procurori tineri care colaborează cu colegul nostru Florin Soare, cel care conduce departamentul de investigații speciale al IICCMER, și sperăm ca lucrurile să se pună în mișcare. Și vom mai depune o sesizare penală.
De ce sunt, poate, un pic mai vehement decât ar fi putut fi domnul Jucan – și nu e un reproș la adresa dumneavoastră, în raport cu Parchetul – e o problemă pe care am constatat-o și în raporturile mele cu anumiți decidenți politici, dar și în raport cu celelalte instituții cu care ar trebui să colaborăm: lipsa fundamentală de cultură umanistă.
Unii oameni nu înțeleg pur și simplu de ce e important, spre exemplu, să nu existe în toate punctele turistice sau în târguri de meșteșuguri căni cu Nicolae Ceaușescu. Nu înțeleg – s-ar putea spune, ce fac cei care expun astfel de obiecte? Până la urmă, comercializează o chestie, un suvenir. Păi astea sunt elemente de discurs public, de discurs simbolic care, automat, lucrează în beneficiul acestei nostalgii.
Evident că putem defini științific problema – avem o nostalgie reflexivă de natură psihologică, fiecare dintre noi suntem nostalgici după copilărie, tinerețe și așa mai departe, poate o găsim la părinții noștri – dar avem, mult mai periculos, o nostalgie restaurativă care e instrumentalizată și manufacturată politic.
Și vedem că lucrul ăsta s-a întâmplat din noiembrie 2024 până în prezent.
Și mai avem încă o mare provocare – și mă uit spre tineri. Un sondaj INSCOP din noiembrie 2023 arăta că 48% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 18 și 35 de ani consideră că regimul comunist a fost mai bun. E ceea ce noi numim nostalgie transgenerațională. Asta este marea provocare pentru noi de acum înainte.
Și IICCMER, și Institutul Elie Wiesel, și alte instituții încearcă să atragă atenția, prin semnale publice, prin scrisori deschise, cu privire la promovarea cultului persoanelor condamnate pentru crime împotriva umanității, și autorități ale statului român legitimează prin invitații oficiale tot felul de organizații cu orientare antidemocratică.
Există o întrebare a lui Karl Popper, care spunea așa: întrebarea pe care trebuie să ne-o punem în permanență, noi, cei care trăim în democrație și vrem să rămânem în democrații, este următoarea: «Cât de tolerantă poate fi democrația cu intoleranța la adresa sa?»
Eu cred că e un moment în care măsurile și deciziile trebuie să fie ferme de la nivelul statului român. De aceea, am trimis vinerea trecută către instituții relevante – CNA, ANCOM, cele două camere ale Parlamentului, Președinția României, Prim-Ministrul României – o analiză IICCMER lansată în cadrul Conferinței Naționale „Comunismul românesc” cu privire la impactul în social media al diverselor forme de manifestare a nostalgiei pro-comuniste.
Întotdeauna populismul – iar ce trăim în România din zona extremiștilor, asta este – va folosi slăbiciunile democrației pentru a o distruge. Și ne aflăm, din păcate, în acest punct. E o problemă de securitate națională.
E foarte important să avem proiecte de lege care combat nostalgia totalitară, cu atât mai mult cu cât din 19 septembrie 2019 există o rezoluție a Parlamentului European care îndeamnă statele membre să ia măsuri de prevenire și combatere a mișcărilor pro-totalitare, fie acestea din urmă doar în format simbolic.
Avem un cadru legal larg de la care putem construi și vă asigur că IICCMER e împreună cu dumneavoastră în acest demers.
