În ciuda asigurărilor că întâlnirea de acum câteva ore între liderul american și cel chinez a fost de „12 din 10” (după o nouă sfidare a legilor matematicii din partea lui Trump… da, știu, metaforic, dar știți că el nu prea face distincția între metafore și realitate), iar analiștii sunt, bineînțeles, în extaz, să vă dau câteva motive să puneți dopul înapoi la șampanie:
1. Orice acord nu înseamnă absolut nimic pentru Trump, iar chinezii știu foarte bine asta. Dacă într-o dimineață el se trezește că are nevoie să își mai excite ideologic electoratul, să mai distragă atenția de la dosarele Epstein, să demonstreze că America e „great again” (pentru că, dacă nu ați înțeles până acum, politica e despre cine o are mai „great”) sau pur și simplu că i-a întârziat comanda de mâncare chinezească, va arunca totul la gunoi, așa cum face de fiecare dată când îi convine sau are chef.
2. Nu s-a discutat nimic important legat de problemele structurale, de securitate (asta după ce doar cu câteva ore mai devreme Trump a anunțat reluarea testelor nucleare!), de acces la piața chineză sau de tehnologie. Prin urmare, mai degrabă decât cu o pace geostrategică, avem de-a face cu o pace „trumpiană” (care, când nu e între două părți care fie nu există, fie nu au fost niciodată în conflict, aduce mai mult a armistițiu temporar). De altfel, majoritatea măsurilor sunt fie condiționate, fie limitate, fie „urmează a fi renegociate”, fie întârziate, fie simbolice, fie greu de aplicat (în precedentele runde de discuții, exact această ignorare a mecanismelor de aplicare a dus la eșec pe termen mediu și lung). Cu siguranță nu primește nimeni un Nobel pentru această „pace”.
3. Nu resuscitează globalizarea și nu revitalizează sistemul internațional. Este mai degrabă vorba despre confirmarea eșuării vechilor echilibre geopolitice și reorganizarea în termeni de interdependență competitivă a celor două mari puteri, care continuă să își traseze și întărească sferele de influență. Deși se încearcă păstrarea unor legături economice, decuplarea tehnologică și politică este evidentă. Instituțiile care compun sistemul global își pierd și mai mult din putere într-o lume în care discuțiile bilaterale pragmatice substituie echilibrul bazat pe principii și valori de după prăbușirea URSS. Orice cooperare în acest context este condiționată de interesele de moment, fie economice, fie legate de politica internă a fiecărei părți, rezultând un echilibru atât de fragil, încât nu știu dacă mai are sens să-l numesc „echilibru”.
4. Europa e tot mai spectatoare. Într-o lume în care mai toate deciziile importante se iau peste „capul” său, iar consecințele îi sunt mai degrabă impuse, Europa și-a pierdut până și rolul de mediator și se mulțumește cu o pasivitate birocratizată care, în birourile de la Bruxelles, e numită probabil „strategie pe termen lung”. Dragă UE, termenul poate fi lung doar într-o dinamică relativ stabilă sau predictibilă. Când ai de-a face cu pragmatismul extrem al Chinei, cu permanenta amenințare rusă, cu haosul instituționalizat al administrației americane, termenul lung dispare în „ceața războiului” a lui Clausewitz. Sau poate că abia ți-ai dat seama că ești într-un război?
Totuși, probabil că piețele vor fi fericite în urma acestei întâlniri și vor ieși din zona roșie, și e adevărat până la urmă că dialogul, de orice fel, e mai bun decât lipsa sa. Zic doar să nu ne îmbătăm cu apă rece. Sau mai bine, să nu ne îmbătăm deloc, mai ales dacă conducem (o mașină, un minister sau o țară). Da, știu, o să spuneți că prea văd mereu doar partea goală a paharului, dar cu aia măcar nu te îmbeți niciodată.
