Știrile panicarde din ultimele zile, cum că guvernul se pregătește să cadă sau că nu mai avem coaliție, sunt, după părerea mea, pe linie mioritică: atunci când românul dă de greu, în loc să pună osul la treabă, își deplânge soarta nedreaptă.
Această atitudine fatalistă vine să sprijine cele două părți interesate de dezastru, adică fie adversarii democrației, ai Uniunii Europene și altor instituții (AUR, POT, SOS), fie adversarii corectitudinii și legalității (PSD).
Este totuși adevărat că însuși premierul a declarat că dacă măsurile de corectare a pensiilor speciale ale magistraților nu vor trece de Curtea Constituțională, el va demisiona. Cu alte cuvinte, rolul lui în fruntea guvernului, fără a avea putere de a impune măsuri de reformă, nu mai are nici un rost. Bolojan are dreptate să vrea să nu fie o figură decorativă, câtă vreme s-a angajat, alături de coaliție, să contribuie la buna guvernare a României.
Cele două tabere ce promovează dezastrul, deși au situații politice complet diferite, se întâlnesc exact în acest punct: vor ca reformele să înceteze, primii pentru că vor haos și instabilitate (inclusiv în interesul Rusiei, fie că ei știu asta, fie că nu), respectiv vor să continue să fure în liniște sau să cheltuiască fără măsură banul public. Disprețul față de cetățeni, și interesul îndreptat exclusiv spre umflarea propriului buzunar (dar, repet, din banii cetățenilor), este ilustrat magistral în răspunsul dat de Ciolacu, pe vremea când era premier, cu privire la locul în care îl doare de bugetul țării.
Dar ceea ce nu vor să vadă, nici AUR, nici PSD este felul cum gândește societatea în general, sau societatea civilă, în termeni mai concreți. Nu pot să nu mă gândesc la ceva asemănător din anii războiului, cu privire la premierul Marii Britanii, Winston Churchill. El a fost pus într-o mare dilemă în condițiile în care țara se afla în pericol să piardă tot, inclusiv armata și teritoriul. Rămași să lupte aproape singuri cu naziștii, țările europene căzând pe rând, iar SUA nu dorea să ia parte la un război ce nu era al lor, englezii erau pe punctul de a începe negocierile de pace cu Hitler; să subliniez cu putere că erau cu capul în gura tigrului și se pregăteau de negocieri cu tigrul.
Dar aflat exact pe punctul de a ceda, Churchill stă de vorbă cu câțiva cetățeni, care îi spun răspicat că nu vor să cedeze, că nu vor să renunțe la luptă. Acest moment, bine surprins de filmul ,,Ziua decisivă” (Darkest Hour), cu un Gary Oldman demn de Oscar, a marcat o schimbare radicală în atmosfera generală, de la deznădejde se trece la speranță, de la spaimă se trece la încredere.
Revenind la noi – ceea ce nu înțelege PSD este că societatea civilă s-a săturat de hoți, de ilegalități, de mită, parandărăt și alte obiceiuri mioritice inventate chiar de PSD și practicate în ultimele trei decenii. Toate voturile din ultimii ani au arătat clar orientarea românilor împotriva PSD – inclusiv, votul pentru AUR și suveraniști a fost un vot tot împotriva PSD.
Ce se poate face în condițiile în care cei care au prădat țara sunt acum cu un picior la guvernare și cu altul în opoziție? Ce se poate face împotriva unor șmecheri ca Grindeanu, Stănescu, Olguța Vasilescu și alți lideri care critică zilnic pe Bolojan și măsurile luate pentru redresarea economică a țării?
Soluția este simplă, în teorie: guvernul trebuie să reziste, Bolojan trebuie să rămână în fruntea acestui guvern de mare coaliție, pentru că este, după cum vede toată lumea, singurul politician care are curajul, știința și determinarea de a reduce cheltuielile și a redresa economia țării.
Simplă din punct de vedere teoretic, soluția are nevoie, practic, de sprijin popular: atât Bolojan, cât și guvernul în general, au nevoie să comunice permanent, să fie mereu în contact cu cetățenii, să aibă mecanisme de a primi feed-back etc. În acest fel, oricât de dure ar fi măsurile propuse, dacă sunt înțelese și acceptate de cetățeni, vor putea să fie implementate. Oricât de dură este legea, este lege pentru toți.
