Moartea primului președinte ales de către cetățeni nu a trezit compasiune, ci furie politică. Totul a fost cumva strâmb. Mai întâi, a venit anunțul comitetului pentru funeralii naționale, reunit înainte ca Iliescu să fi murit. Ca și cum înmormântarea preceda decesul. Nu e clar cine a avut ideea asta sinistră.
24 de ore mai târziu, vestea că singurul președinte cu trei mandate și-a dat ultima suflare a fost tratată, totuși, ca breaking news. Unii pesediști încercaseră deja să pregătească un soclu aurit pentru Iliescu. Fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, care i-a fost alături în ultimii ani de viață, a căutat să evite inevitabilul, evocând anecdote din care singurul președinte de stânga ieșea bonom și, pe alocuri, magnanim. Mineriadele dispăruseră, la fel – și norii negri din Decembrie ’89.
Când guvernul a anunțat că va organiza funeralii de stat și a decretat doliu național, scânteia disputei s-a aprins. Acceptând aplicarea legii privind funeraliile, USR s-a declarat împotriva celeilalte decizii, căci a considerat că nu e rezonabil să impui doliu după cineva suspectat de crime împotriva umanității. Așa că partidul condus de Dominic Fritz a anunțat că membrii săi nu vor participa la înmormântare.
Trezit brusc din tăcerea în care se refugiase în ultimele săptămâni, M. Ciolacu a caracterizat decizia useriștilor ca „propagandă morbidă a unui simulacru de partid”. Un deputat pesedist de care nu auzise până deunăzi aproape nimeni, Voicu Vușcan, a promis că va vota o moțiune de cenzură contra guvernului, pentru ca astfel să plece de la putere „neterminații” de la USR. Culmea e că nu Fritz & co. s-au supărat după așa insulte, ci tot PSD. Care e refuzat să mai vină la ședința coaliției, mai ales că ar fi urmat să cedeze șase posturi de prefect în favoarea – ați ghicit! – chiar a USR.
Siguri că vor câștiga de pe urma boicotului funerar la fel de mult ca atunci când au boicotat referendumul privitor la familie, useriștii și-au păstrat calmul. În schimb, pesediștii au urcat miza și au hotărât să se strângă în conclav, pentru a hotărî dacă mai rămân la guvernare. De numele lui Grindeanu e deja legat un episod unic în istoria democrației noastre: el a fost destituit printr-o moțiune de cenzură depusă de propriul partid, la șase luni după ce fusese uns premier. Am putea avea o a doua performanță demnă de cartea recordurilor: plecarea benevolă de la guvernare, de supărare pentru boicotul unui doliu.
Până vedem dacă se ajunge până aici, să consemnăm că, spre deosebire de ce s-a petrecut la moartea lui Corneliu Coposu sau a Regelui Mihai, decesul lui Iliescu nu a trezit acea emoție convertibilă în iertare din partea adversarilor și, mai târziu, în respect cvasi-unanim din partea publicului. Dimpotrivă, corpul social s-a arătat iarăși scindat. Cum mai fusese și acum câteva luni, din pricina lui Georgescu și/sau a lui Simion. Acum, nu viitorul, ci trecutul a rupt națiunea în două. Iar PSD a crezut că poate folosi ocazia ca să strângă capital electoral. Pentru un soi de înviere, în care ateul Iliescu joacă rolul unui Mesia. O spunea, în felul lui nătâng, sus-numitul Vușcan: „Ion Iliescu, prin moarte, reușește să facă lucruri bune pentru PSD, primul fiind că i-a dezbrăcat pe cei din USR în fața poporului și a arătat ce oameni de nimic sunt”. Partidul lui Grindeanu a intrat într-o epocă teologico-politică la fel de originală ca și democrația la care visa, în 1990, părintele său fondator.
