În ceasul al 12-lea, sub asaltul creșterii alarmante a opiniei pozitive a românilor față de dictaturile din trecutul recent al țării, a revenit cu putere în spațiul public dezbaterea cu privire la comunismul și fascismul românesc. Aparent opuse ideologic și prin acțiuni în secolul XX românesc, aceste 2 genealogii politice par să se fi întâlnit în așa-zisa mișcare ‘suveranistă’ din România europeană de azi. Atât discursul lui George Simion, cât și al lui Călin Georgescu și al partidelor asociate se referă des la perioada Ceaușescu și la fascismul interbelic.
‘Suveraniștii’ invocă o constrângere, aparent ‘anti-democratică’, asupra ‘libertății’ de a stigmatiza și exclude din societate pe cei neconvenabili lor. Din acest motiv, adversarul ‘suveraniștilor’ a devenit tradiționala democrație de sorginte occidentală, care promovează egalitatea în diversitate a drepturilor pentru toți cetățenii unei țări, indiferent de diferențele dintre ei.
Deci, ‘suveraniștii’ se plâng de dictatura UE și susțin că sunt deschiși la ‘înțelepciunea rusească’, deși, iată, creșterea lor politică a coincis cu creșterea nostalgiei românilor pentru Republica Socialistă România sau Statul Național Legionar. Ambele regimuri, reamintim, unanim recunoscute drept dictaturi în societatea românească.
Războiul discursiv între cele 2 tabere pare acum a se rezuma la delimitarea pro-europeană de comunismul și fascismul românesc versus apărarea acestora din partea ‘suveraniștilor’. Aceștia din urmă se plasează pe o poziția similară lui Putin în Federația Rusă, care a valorizat trecutul sovietic și gânditorii naționaliști ruși. Este o dezbatere încinsă, cu multe nuanțe care îl pot deruta pe românul simplu, cel din sondaje și de la vot, a cărui proporție printre nostalgici a crescut. De aceea, am încercat să sintetizez mai jos pentru acest român, folosind experiența proprie de cercetare, o diferență esențială între dictaturile comunistă și legionară din trecutul recent al României, pe de o parte, și democrația europeană de azi, cu toate neajunsurile ei, pe de altă parte.
Și o să pornesc de la un caz real, pe care l-am aflat când eram cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, de altfel chiar instituția partener la recentul sondaj care-l dă pe Ceaușescu la 66% părere bună astăzi.
În 2007 am intervievat un fost deținut politic accidental să-i spunem, care făcuse pușcărie grea, cu bătaie și muncă silnică, din postura de ofițer al Armatei Române comuniste. Acest lucru pentru că, în 1958, cherchelit fiind cu alți șase colegi după o țuică la ieșirea din post, au spus (el doar a râs) bancuri și glume despre sovietici și comuniști. Din păcate pentru ei, unul dintre cei șase era turnător al Securității, iar ceilalți cinci, inclusiv el, au intrat la pușcărie. cinci ani de coșmar, în care a trecut prin șase penitenciare și colonii de muncă, fără ca familia să știe prea multe de el. Tot calvarul pentru câteva hohote de râs.
Atenție, om simplu, care s-a adaptat regimului, avea o viață normală, nu un legionar, țărănist sau alte categorii cu ‘origini nesănătoase’, cum se spunea pe atunci. Apropo de nesiguranța economico-socială din democrație, des invocată azi, acest lucru, hazardul represiunii i-aș zice eu, mi se pare însușirea definitorie pentru regimurile dictatoriale.
Cu alte cuvinte, cu cât regimul este mai dictatorial cu atât nu mai există în fapt nicio rețetă sigură și clară pentru a sta departe de represiune și de a-ți vedea de viața ta. Și cu cât crește controlul social, sistemul este construit de așa natură încât să-ți dea senzația de siguranță.
Iar acest lucru tocmai pentru a crea condițiile unor manifestări necenzurate ale gândurilor, pentru a se vedea fie cine nu gândește conform, fie cine nu poate să-și țină în frâu astfel de gânduri contestatare, cu potențial de a-i contamina și pe alții. Nu zic de hazard al marginalizării ori economico-social, că astea erau la ordinea zilei. Iar din povestirile pe care le-am mai auzit, majoritatea oamenilor au experimentat cel puțin un hazard, mulți trecând milimetric pe lângă represiune. Fără chiar să știe, pentru că depindeai de umanitatea și capriciul celui de lângă tine.
Umanitatea și pornirile individuale au fost însușiri și mai importante în cealaltă perioadă dictatorială, cu consecințe poate și mai tragice pentru românul simplu, din istoria recentă a României, respectiv legionarismul și regimurile politice asociate acestui curent fascist.
Este binecunoscut faptul că, mai ales în timpul Rebeliunii legionare din ianuarie 1941 și în timpul Pogromului de la Iași din iunie același an, au căzut victime furiei rasiale a românilor legionari sau asociaților lor numeroși cetățeni simpli, fie din întâmplare, fie pentru că nu s-au alăturat represiunii ori au încercat să-i ajute pe evrei. Iar astfel de cazuri de hazard al represiunii, chiar dacă poate la o intensitate și scară mai reduse decât în timpul Rebeliunii și Pogromului, au existat permanent în perioada ascensiunii ideilor extremist-naționaliste în România.
Cu cât o societate este mai dictatorială, cu atât riscul unui hazard represiv este mai mare pentru cetățeanul simplu. Astăzi vedem destul de clar acest lucru și în căderea tot mai accentuată spre dictatură totalitară a Federației Ruse, pe fondul Războiului din Ucraina.
Dacă nu este săptămână în care să nu apară la știri cazul unei figuri importante a regimului condus de Vladimir Putin, care s-a sinucis ori a fost găsit mort, vă dați seama ce se întâmplă cu omul simplu, prins în malaxorul unui stat tot mai represiv și temător de propriul cetățean.
Pentru a concluziona și a reveni la calea democratică, putem spune că, de fapt, asta este esența democrației: că depinzi mult mai mult de tine! Și, nu-i așa, tu îți vrei cel mai mult binele!
Înțeleg oamenii care vor siguranță și stabilitate de la stat și de la societate, dar aceasta vine la pachet cu dependența de capriciile celorlalți, mai ales duritatea șefilor și fățărnicia subalternilor. Atenție ce vă doriți: una e să aibă ceva cu tine președintele și prim-ministrul din motive economice, cum poate părea azi, și cu totul alta să aibă ceva cu tine „cel mai iubit fiu al poporului” din motive ideologice. Se cade din lac în puț! Sau, mai jos, în celulă sau în groapă!
