Cu vreo trei ani în urmă, pe când avea Vladimir 10 ani, tot venea acasă de la școală și ne zicea cât de „cool” a fost Ceaușescu. Și nu afla asta de la profesori, ci de la alți colegi. Am purtat nenumărate discuții pe subiect cu explicații, dar parcă nu simțeam că înțelege cu adevărat. Ceva nu funcționa.
În vara aia s-a întâmplat să ajungem la Bratislava. Primul obiectiv de pe listă a fost Muzeul Slovac de Istorie care se află în incinta Castelului Bratislava.
Acolo am dat la unul din etaje de expoziția „N89 – Călătoria spre libertate”, expoziție dedicată perioadei comuniste din fosta Cehoslovacie și evenimentelor ce au condus la Revoluția de Catifea din 1989.
Atunci a fost momentul în care Vladimir a fost ochi și urechi, a ascultat în tihnă tot ce-i povesteam despre ce reprezintă fiecare colț din expoziție. A pus întrebări, a analizat, a trecut prin filtrul gândirii și a plâns. Și acum îmi revine în minte momentul când l-a bufnit plânsul.
Eram în fața unei fotografii ce reprezenta un om fără suflare lângă un gard de sârmă ghimpată. A plâns când a auzit explicația că acel om a murit de pușca grănicerilor atunci când încerca să treacă granița. În mintea lui a făcut instant conexiunea. Atunci el se afla într-o altă țară, călătorea liber. Omul acela nu putea să facă asta atunci. A încercat să treacă ilegal și a murit.
Atunci a înțeles.
Au mai fost încă două momente în care a rămas fără cuvinte. Unul a fost în fața unei camere care simula o încăpere unde angajați ai securității interogau cetățenii și îi presau să își pârască colegii, prietenii și membrii familiei, da, da, membrii familiei.
Voi care ați trăit atunci știți de ce erau în stare securiștii. Și alt moment a fost în încăperea unde rulau pe pereți imagini din timpul revoltelor de stradă.
Sunetul ăla de mulțime, de oameni disperați, de oameni care își strigă libertatea, l-a răscolit. Nici nu avea cum să nu te ia cu fiori și durere. Să fii de piatră și tot ai fi simțit ceva.
O vizită la muzeu a compensat ceea ce nu am reușit noi acasă să-l facem să înțeleagă.
Concluzia este simplă. Noi, cei care am prins câțiva ani în comunism avem datoria de a povesti despre el de fiecare dată, când se ivește ocazia, celor care nu au prins nici măcar o zi.
Am fost acolo, am trăit, am simțit pe pielea noastră, putem să spunem adevărul și să-i convingem. Va fi greu, dar nu imposibil. Bine, ar trebui să le mai amintim și unora dintre semenii noștri care se pare că au uitat.
Statul ar trebui să se preocupe mai mult și să reamintească prin programe bine gândite că regimul comunist a fost ceva rău, ceva ce nu mai poate reveni nicicând în viața românilor. Școala să vorbească mai mult și să deschidă mințile copiilor.
Altfel, peste câțiva ani vom ajunge de unde am plecat. Pentru că istoria e nemiloasă cu nepăsătorii și uneori se poate repeta. Totul depinde de fiecare din noi.
