Citind despre aventurile bravului soldat Bolojan în lupta împotriva cheltuielilor bugetare, mă uimește în primul rând modul în care noul nostru premier, dar și noul nostru președinte, nu reușesc să comunice decent și empatic despre necesitatea unor măsuri evident nepopulare. Pe unele dintre ele nici eu nu le înțeleg pe deplin, fie pentru că nu sunt implicat și, vorba premierului, e ușor să critici din afară, dar mai ales pentru că ordinea în care au fost luate și absența explicațiilor încep să aducă aminte de guvernările trecute.
Eu înțeleg și faptul că e vremea să ne debarasăm de populismul care ne-a adus în această situație, dar țin să reamintesc că populismul e popular nu numai pentru soluțiile care sună bine dar se dovedesc dăunătoare pe termen lung, ci pentru comunicarea eficientă. Și încă ceva: hai să nu ne îmbătăm cu tehnocratia, meritocratia și alte utopisme și mai ales să nu uităm că populismul a fost și rămâne, în măsură mai mică sau mai mare, parte a oricărei democrații, ceea ce se vede mai ales când se impun măsuri nepopulare, care trebuie luate într-o anumită ordine (populistă) și comunicate într-un anumit mod (populist). Spre exemplu, nu ajunge doar să constați abuzuri, salarii și sporuri indecente, e mult mai bine să anunți direct cum le-ai rezolvat, să identifici răufăcătorii, să dai poporului capul lui Motoc. Există și o așa-numită metodă a sandvișului când anunți ceva negativ: o remarcă pozitivă la început și la sfârșit, între care o plasezi pe cea negativă, deci s-ar putea comunica două victorii, cât de mici, asupra sistemului sinecurist, între care să pui o măsură care afectează populația. Dar, cum comunicarea e din nou neglijată, iar vicepremierul prezidențial Dragoș Anastasiu de exemplu apare la televizor să discute măsurile și nici măcar nu știe impactul bugetar al taxării la CASS a pensiilor începând de la 3000 de lei, nu avem multe speranțe că intențiile bune (de care sunt în continuare convins) ale actualei guvernări (minus știți voi cine) se vor traduce în reforme eficiente și nu într-o prăbușire a susținerii publice, singura care o ține de fapt în picioare.
Între timp, nici la știți voi cine nu mai funcționează tupeul, auto-victimizarea și tacticile post-adevăr parcă învățate la Trump University. Să blufezi o dată la două zile că pleci de la guvernare, să te plângi că nu s-au făcut destule pentru eliminarea sinecurilor, a optimizării fiscale și a pensiilor speciale (!), să tipi că te sacrifici (ca și până acum) pentru stabilitate intrând la guvernare nu mă e doar infantilă lipsa de responsabilitate față de România, ci și față de propriul partid, a cărui susținere se prăbușește pe zi ce trece (și) ca urmare a acestei tactici. Ce nu au înțeles domnii Fifor, Grindeanu și compania este că pentru a crea, ca și Trump, o paradigmă alternativă nu ajunge doar să negi constant realitatea, ci să spui oamenilor și o poveste convingătoare, apăsând butoane emoționale și satisfăcând dorințe subconștiente, cam cum fac, atât cât îi lasă limitele culturale și intelectuale, suveraniștii. Singura dorință subconștientă activată de acești oameni în rândurile propriului electorat (inclusiv al celui așa-zis captiv) este ca ei să dispară de pe scena politică. Păstrându-și conducerea și tactica, PSD va ajunge mai degrabă o gașcă de suveraniști ratăți, iar fluxul de senatori și deputați oportuniști s-ar putea întoarce curând în cealaltă direcție.
Vrem ca electoratul să nu alunece din nou spre extremism, așa cum pare că o face conform celor mai recente sondaje? Vrem ca ceea ce numim clasa politică să recâștige legitimitate și să depășească percepția de aroganță iohanniană? Învățați să comunicați: nu mai sunteți nici la Oradea și nici la Primăria Capitalei, mizele și responsabilitățile sunt mult mai mari, dușmanii politici mai mulți și mai înverșunați, iar de asta depinde mult mai mult decât carierele voastre politice. Mă refer aici mai ales la președinte, pentru că, deși de la el decurge legitimitatea electorală, pare că nu s-a adaptat complet la noua funcție, în care nu poți fi, asemenea luceafărului, nemuritor și rece (au mai încercat și alții). E frumos și să te lași fotografiat în pijamale sau când duci copiii la școală, dar leadershipul înseamnă semnificativ mai mult decât să fii ‘de-al nostru din popor’ (uneori nici nu e indicat). Înseamnă, printre multe altele, să îți susții premierul când acesta se bate cu morile de vânt și, ca să fim corecți, măcar să încerci să comunici eficient cu publicul.
Din fericire sunt și excepții, chiar în politică, de la acest handicap comunicational cvazi-generalizat. Un exemplu pozitiv îl reprezintă Diana Buzoianu, de la care aflăm mai orice se întâmplă la Ministerul Mediului, începând cu bucătarul de la Romsilva și terminând cu puii ursoaicei ucise pe Transfăgărășan. Nu spun că un ministru trebuie să-și petreacă mandatul prin interviuri, dar măcar la început explicațiile și maximizarea transparenței sunt necesare mai ales la început pentru construirea legitimității, a susținerii publice și, de ce nu, a brandului personal pentru cei care își construiesc o carieră lungă în politică, așa cum le doresc și ministrului Mediului.
Jobul unui politician într-o democrație este 1. Să facă lucruri în interes public (ideal pe termen lung, în ciuda mandatelor limitate ca timp) 2. Să vorbească despre ele. Dacă te limitezi la prima, ești funcționar, nu politician. Dacă te limitezi la a doua, ești suve…demagog.
