USR este pentru a doua oară la guvernare. Ca și prima dată, e vorba despre o perioadă de criză. În 2021, eram în plină pandemie, când incertitudinea asupra viitorului era legată de vaccin și de libertatea de mișcare, în vreme ce acum ea e influențată de gestiunea deficitului bugetar uriaș și de menținerea unui compromis politic de neimaginat acum câteva luni.
Dar, în acest context, cele patru partide care alcătuiesc majoritatea au de înfruntat și riscuri specifice, nu doar comune. În cazul USR, trei ar fi acestea.
Încep cu cel care e, probabil, cel mai mare. E vorba despre riscul ca Uniunea Salvați România să fie percepută ca parte a „sistemului”. Termenul desemnează, într-un mod vag, cartelizarea partidelor, asocierea unor formațiuni care acaparează puterea pe perioadă lungă și guvernează în interes propriu, fără rezultate notabile pentru cetățeni. Chiar dacă USR e una dintre forțele politice care au participat la definirea acestui concept, în vremea când strada scanda „PNL – PSD, aceeași mizerie!”, ea nu este scutită să fie asociată cu monstrul pe care l-a denunțat.
Iar azi, când în opoziție sunt doar suveraniști, al căror mesaj principal e anti-sistem, riscul e cu atât mai mare.
Dacă primul pericol vine dinspre percepția publicului, cel de-al doilea poate fi generat de adversari. După cele nouă luni din 2021 când s-a aflat la putere, USR a fost învinuită de PSD că e nepricepută și că, prin deciziile pe care le-a luat, a produs un rău social semnificativ. Parteneri la guvernare cu useriștii acum 4 ani, peneliștii le-au pus în cârcă un comportament conflictual.
În acest moment, și PSD, și PNL sunt aliații USR. Coaliția e, însă, una supradimensionată: asta înseamnă că dacă USR sau UDMR sunt trimise în opoziție, majoritatea nu se pierde. Dacă PNL are, sub Bolojan, o atitudine foarte diferită de cea din vremea lui Ciucă – a se citi: Iohannis –, în schimb, PSD pare să fie în continuare deranjat de prezența useriștilor la Palatul Victoria. E posibil ca, după congresul social-democraților, să vedem ceva mai clar ce au de gând liderii acestui partid.
Al treilea risc ține de partid, nu de public sau de aliații din guvern. USR a ales un lider care nu e la centru, ci în provincie. Ce-i drept, într-un oraș foarte mare și însemnat pentru România. Iar acest lider e primar. USR nu are prea mulți. Desigur, nu e primul șef de partid aflat în situația aceasta. De pildă, tot din Timișoara era și Gh. Ciuhandu, în vremea când a fost ales președintele penețecediștilor.
USR și PNȚCD sunt două formațiuni foarte diferite, așa cum Dominic Fritz are alt profil decât cel al predecesorului său în scaunul de edil-șef în perioada 1996-2012. Ideea e că nu-i ușor să te construiești ca lider național când nu ești în Capitală.
La noi, Centrul dă tonul. În toate – de la economie la presă, de la moțiuni de cenzură la cinema. Efortul cerut cuiva din afara Bucureștiului e imens.
Am scris rândurile de mai sus cu simpatie pentru tabăra useristă și pentru liderul ei. Tocmai de aceea, prefer să spun lucrurilor pe nume, nu să le cosmetizez. Nu-mi revine mie să găsesc soluții pentru a diminua riscurile despre care am vorbit.
