Insist să nu scriu convențional despre subiectul fierbinte al zilei, respectiv despre negocierile distopice pentru formarea noului guvern, deoarece și cei implicați în ele insistă să evoce definiția lui Einstein pentru nebunie: reinstaurând secretomania, aroganța, tupeul și ipocrizia ca strategie de comunicare, reciclând aceleași idei prăfuite de redresare bugetară pe spatele altora, propunând aceleași personaje care au creat această situație economică în fruntea ministerelor, se dorește dezamorsarea bombei social-politice creată de exact aceeași abordare. Cauzele sunt transformate în soluții prin aceeași formulă magică prin care se încearcă salvarea clientelei politice metastaziate într-un aparat birocratic al cărui scop nu este rezolvarea unor probleme, ci justificarea propriei existențe (una din legile birocrației). Pot să dau și alte „legi” ale birocrației care, fără îndoială, se aplică situației noastre: Munca se extinde astfel încât să ocupe tot timpul disponibil pentru finalizarea ei (legea lui Parkinson). Sună cunoscut? În orice birocrație, cei dedicați scopurilor organizației vor fi treptat înlăturați, iar controlul va fi preluat de cei dedicați perpetuării birocrației în sine (legea lui Pournelle) — practic definiția oricărei companii de stat din România. Mai mult, o instituție tinde să își extindă scopul inițial până devine responsabilă pentru tot și eficientă în nimic. Exemplele sunt multiple, de la ONU până la universități sau ministere.
Statul în sine este o birocrație, deoarece se bazează pe formularea și aplicarea de reguli de conviețuire socială. O regulă este o alegere pre-determinată, care reduce incertitudinea, economisind astfel, teoretic, diverse resurse și, dacă ați citit articolele anterioare, diminuând anxietatea asociată natural incertitudinii. Pe lângă instinctul de auto-conservare al birocrației, problema este și că reducerea incertitudinii diminuează și flexibilitatea și, prin definiție, și adaptabilitatea la mediu. Și, ca să închidem cercul tot la Einstein, ajungem la o supra-organizație de tip birocratic care tinde să își păstreze sau extindă dimensiunea și raza de acțiune invers proporțional cu propria eficiență și cu propria flexibilitate, ajungând inevitabil la a face mereu aceleași lucruri (care ar fi putut funcționa în alt context, însă contextele se schimbă permanent), așteptând rezultate diferite. Abia când statele, instituțiile, partidele etc. își recuperează brusc flexibilitatea inițială (de obicei în urma unei traume sau sub amenințarea unui pericol iminent), redimensionându-se și încălcând unele reguli și practici stabilite anterior, ele pot supraviețui. În teoria sistemelor complexe se știe că un sistem trebuie să se schimbe la periferie pentru a-și putea menține neschimbate caracteristicile centrale. Fără schimbare, el se prăbușește, așa cum se va prăbuși și statul român în prăpastia (că nu îi mai putem spune diviziune) socială care ne desparte. „Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica.” nu a funcționat nici pe vremea lui Caragiale și nu poate funcționa nici astăzi.
Liberalismul (real) reprezintă practic frâna pusă de societate tendințelor expansioniste ale statului, folosind ca argument principal ineficiența acestuia în distribuirea resurselor societății. Nu este anarhism, nici libertarianism, pentru că acceptă faptul că, deși indivizii/piața pot distribui aceste resurse cu o eficiență crescută, aceasta este la rândul său invers proporțională cu stabilitatea necesară dezvoltării pe termen lung: vorbim atât despre stabilitatea economică (în afara celor mai fanatici neoliberali, toți putem accepta realitatea crizelor ciclice ale economiei de piață), cât și despre cea socială și politică (inegalitatea, efect inevitabil al economiei de piață, devine la rândul său catalizator al tensiunilor sociale și una din cauzele principale ale apariției fenomenelor politice pe care le numim extremiste).
România are nevoie disperată de curaj, în special de a-și asuma riscuri și de a inova, în ciuda intoleranței la incertitudine menționate în articolul precedent. Ne lipsește până și un proiect politic cu adevărat liberal, care să țină în șah tendințele expansioniste ale statului și auto-conservatoare ale birocrațiilor care îl compun. În realitate, bună parte din PNL și-a asumat obsesia pentru stabilitate, dar și paradigma PSD-ului, imposibilizând orice reformă reală. Repet, soluția nu poate veni de la aceiași oameni făcând aceleași lucruri (rotativă guvernamentală, serios?!?), ci din adaptarea, cât o fi de dureroasă, la realitate. Experiența de strateg de branding m-a învățat că problemele grave cer soluții extreme, iar tactica cea mai eficientă în astfel de situații e aceea de disruption (ruptură). Din fericire, sunt destui oameni în USR, în PNL și în alte partide care, în frunte cu președintele Nicușor Dan, au capacitatea și viziunea de a face lucrurile altfel pentru a obține altfel de rezultate și a salva economia și societatea de la implozie. Altfel, doar amânăm puțin victoria suveranismului (care, precum Mordor, începe deja să își adune armatele, mulți fiind cei care au renunțat la aparențe, câte mai erau, ca domnii Dungaciu — care mi-a fost și profesor la un moment dat — și Gușă). E nevoie oare de un proiect politic nou, vindecat de stabilitoză și nebântuit de fantomele și legăturile trecutului?
