Pe la jumătatea anilor 90, telefonia mobilă se democratizase cam în toată lumea cu apă caldă. Dar imediat după democratizare, un fior a străbătut lumea civilizată (și un pic cam îmbuibată, dacă mă întrebați pe mine…): cum să ții o antenă la ureche ? Păi nu te iradiază în cap? Nu faci cancer în creieri?
Așa a apărut nevoia unor standarde tehnice care să protejeze sănătatea. Până la urmă era un semn de întrebare legitim – niciodată în istoria umanității atât de mulți oameni nu umblaseră cu antene lipite de cap.
Măgăreața a picat pe Organizația Mondială a Sănătății (da, aia cu vaccinurile și oculta…) să cerceteze. Care la rândul ei s-a întors către divizia sa care studia cancerul – ICNIRP.
Ceva cercetare exista deja, au mai cercetat o vreme, au mai făcut experimente și au emis niște limite de expunere (complicate rău, doar fizicienii specializați și inginerii radio le înțeleg), care au fost însușite de OMS.
De la OMS au fost însușite de multe țări din lume. În Uniunea Europeană au devenit Recomandarea Consiliului Europei 519/1999. Recomandare fiindcă Uniunea nu avea competențe de legiferare în domeniu. Acoperea spectrul de la 0 la 300 GHz, zis și „neionizant”, în sensul că nu ai suficientă energie în spectrul ăsta să smintești atomi sau electroni din materia vie și astfel să afectezi țesuturi.
Recomandările, pentru cine chiar le-a citit, se referă la limitele până la care energia radio poate încălzi în siguranță țesut viu. A fost luată în calcul puterea necesară (densitate de câmp electromagnetic, pentru specialiști) să ridice temperatura țesutului viu cu un grad. Limita aia a fost scăzută de 50 de ori, care a devenit de fapt limita maximă de putere cu care diverse utilaje radio puteau să emită.
Rog fizicienii și inginerii să nu se bage. Sigur că explicațiile de aici nu sunt perfect aliniate cu realitatea științifică, dar altfel nu poți explica la oameni care nu știu cu undele electromagnetice.
Așa a apărut – printre altele – nebunia cu SAR (Specific Absorbtion Rate, Rată Specifică de Absorbție).
Limitele stabilite de oamenii de știință nu doar că nu au rezolvat problema spaimelor omenești. Spaimele au fost alimentate și mai tare. Telefoanelor „cancerigene” li s-au alăturat rapid antenele de telefonie mobilă. Dacă un mic telefon mobil „putea să provoace cancer”, vă dați seama ce putea produce o ditamai antena?!
Mai ales în spațiul mediteraneean, operatorii de telefonie mobilă s-au lovit la începutul anilor 2000 de situații în care nu au mai putut amplasa antene noi. Pe unele, oamenii le-au dat jos cu drujba sau cu tractorul – fiecare ce a avut pe acasă.
Un mare operator din Franța a scăpat la mustață să plătească despăgubiri undeva pe la țară, unde ridicase un pilon de-ăla mare, de 40 de metri, plin de antene.
Tot satul s-a prezentat în păr la proces (au dat operatorul în judecată) și au povestit cum au amețeli de la antene, televizoarele au purici, pisicile au luat-o razna, găinile nu mai ouă, iar legumele nu mai au rod.
Norocul operatorului a fost că – așa cum se întâmplă peste tot – furnizorul de curent era ultimul care venea cu branșamentul de energie electrică. Avocatul firmei de telefonie mobilă le-a arătat judecătorilor ștecherul și a întrebat „Unde e priza? că nu e nimic alimentat la pilon, nu avem curent încă”.
Fenomenul sătenilor tulburați e real, se cheamă NOCEBO. La fel ca și placebo, credința că ceva îți face rău produce efecte fizice reale în organism.
Dacă sătenii mai așteptau câteva săptămâni să vină și curentul la pilon și abia după aia îi dădeau în judecată, operatorul francez de telefonie mobilă nu ar fi putut demonstra că nu are nicio vină.
Ok, pe acest fond de tulburare planetară, la București, guvernul Tăriceanu încuviințează tacit creșterile de salarii pe bază de sporuri. Unul din ele – de 15% – era de „expunere la condiții de muncă vătămătoare”. (I shit you not!)
Acuma, funcționarii de pe la ANAF-uri, de pe la ministere, de prin birouri cu greu ar fi putut pretinde că lucrează în mină sau la furnal, fiind astfel „vătămați” în lupta lor cu Solitaire și MineSweeper.
Dar, stai! Ce e antena aia de pe clădire? Dar ecranele astea de calculator (erau încă ecrane cu tub catodic pe vremea aia) nu radiază? Dar telefoanele mobile de serviciu?
Baza legislativă era o Ordonanță de Guvern și un ordin al ministrului Sănătății, prin care România își însușea limitele OMS (Ordinul MS 1193/2006).
Doar că cineva trebuia să vină să măsoare nivelul de radiații, buletinul de măsurători trebuia să fie interpretat de Institutul Național de Sănătate Publică (INSP) și abia apoi – dacă limitele de expunere erau depășite – primeau sporul de 15%.
Și atunci, și acum, existau doar două instituții care aveau și expertiza și aparatele să facă aceste măsurători – ANCOM și o unitate militară care lucra în domeniul spectrului folosit de MApN.
Nici ANCOM și nici MApN nu au emis vreodată un buletin care să ateste depășiri de expunere la radiație electromagnetică în spații de birouri. Nici nu aveau cum, fiindcă toate utilajele care lucrează în spectrul electromagnetic sunt construite în așa fel încât să nu depășească limitele internaționale de expunere. Nu doar că nu le depășesc, dar în majoritatea cazurilor emit cam cu 1% din puterea maximă la care ar atinge limitele de sănătate.
Funny fact: oamenii se temeau în anii ăia că sunt prea multe antene. Paradoxul este că, cu cât erau mai multe, cu atât puterile cu care emiteau erau mai mici, fiindcă nu trebuiau să „bată” până departe. Al doilea paradox este că telefonul mobil emite către antenă cu aceeași putere cu care emite antena spre telefon. Al treilea paradox este că o antenă de telefonie mobilă aflată pe o clădire nu „bate” în jos, spre clădire, unde nivelul radiațiilor este insignifiant.
A existat însă o instituție a statului care a rezolvat și acest obstacol în calea oamenilor care își doreau sporul: Societatea Națională de Radiocomunicații, firmă de stat.
Și vestea s-a dus ca focul până în cel mai îndepărtat cotlon al birourilor bugetare. Venea un băiat de la SNR cu un carnețel și un pix și întreba sec: „Pentru sporul de antenă?” A doua zi, bugetarii aveau buletinul de măsurători, care arăta contra unei taxe modice cât de vătămător electromagnetic era mediul în care frecau la Solitaire.
Not so funny fact: pe sediul Institutului Național de Sănătate Publică exista o antenă de telefonie mobilă, pe care un alt operator ar fi vrut să pună și antenele lui. Cercetătorii au simțit că este un moment bun pentru un spor de antenă.
O femeie curajoasă, care conducea chiar compartimentul unde erau interpretate buletinele de măsurători i-a forțat pe colegi să recunoască faptul că nu de radiații se temeau și că dacă povestea cu cancerul era adevărată, sporul de 15% nu i-ar fi protejat de antenele nemiloase.
Așa a rămas INSP fără sporul de antenă – fiindcă o femeie curajoasă și cu integritate profesională a ținut piept ipocriziei. Cum ar fi fost ca însuși INSP să își dea spor de antenă ?
A venit criza financiară din 2008-2009, pandemia și apoi războiul din Ucraina și oamenii au mai uitat de radiații, dar sporul a mers bine-mersi în continuare.
Ipocrizia asta ne-a costat în acest interval câteva zeci de miliarde de lei. Să fie primiți !
