De decenii vorbim despre faimosul proiect de țară pe care România nu-l are nici măcar astăzi. Acel proiect care ar fi dus la o dezvoltare echilibrată a țării și la creșterea profilului ei regional. Vorbesc despre acea dezvoltare echilibrată, atât în profil teritorial, cât și în structura economiei, care ar fi livrat la timp o infrastructură rutieră și feroviară, care ar fi dus Moldova mai aproape de dezvoltarea Transilvaniei, care ar fi evitat rămânerea în urmă a producției de energie sau care ar fi minimizat deficitul comercial adus de industria alimentară. Iar exemplele ar putea continua.
Un astfel de proiect de țară, de care România ar fi avut mare nevoie, ar fi fost menit să asigure o dezvoltare administrată a țării. În locul acesteia, am avut de-a face cu o dezvoltare spontană, pe alocuri haotică, care a dus la dezechilibrele și provocările pe care le vedem astăzi. Cu toate că ne place să vorbim în continuare despre dezvoltarea economică a României și de faptul că întotdeauna există, nu-i așa, o a doua (?) șansă pentru elaborarea în sfârșit a unui proiect de țară, realitatea ne ajunge din urmă.
Și asta înseamnă că, din păcate, fereastra de oportunitate se închide încet, încet, iar România trebuie să se gândească acum nu la proiectul de țară pe care trebuia să-l livreze acum mult timp, ci la un cu totul alt proiect de țară: proiectul de țară îmbătrânită.
Apropierea decrețeilor (de 2,5 ori mai numeroși decât media unei generații) de vârsta de pensionare va avea un impact major asupra societății românești din foarte multe unghiuri: economic, social, politic. Un astfel de moment de cotitură nu va putea fi abordat prin extrapolarea politicilor trecute. E nevoie de o abordare proactivă și o planificare pe termen mediu și lung, un tip de planificare în care România nu are nicio tradiție.
Sustenabilitatea unei Românii în curs de îmbătrânire rapidă presupune abordarea acestei provocări pe trei direcții importante, direcții care, așa cum veți vedea, vor necesita asumarea responsabilității de către întreaga societate, nu doar de către cei care ne conduc.
În primul rând, asigurarea veniturilor celor în vârstă
Un obiectiv nu foarte ușor de rezolvat deoarece, cel mai probabil, România va deveni o țară bătrână înainte de a fi o țară bogată.
Și aici am o veste bună și una proastă.
Aud comentarii catastrofice despre prăbușirea sistemului public de pensii în urma valului de pensionari ale decrețeilor. Eu sunt convins că sistemul de pensii publice nu se va prăbuși. Impactul social și politic ar fi mult prea devastator pentru ca așa ceva să fie permis. Însă, prețul plătit pentru scăparea de sub control a deficitului bugetului de asigurări sociale va fi erodarea fondurilor din buget alocate pentru investiții/dezvoltare, pentru apărare, pentru educație și din alte capitole. Într-un caz mai degrabă extrem, ar putea duce la creșterea inflației prin tipărirea de bani.
Pentru a nu ajunge într-o situație-limită, statul are la dispoziție o serie de instrumente care însă presupun câteva schimbări importante de politici publice. În primul rând, este necesară creșterea veniturilor la bugetul de asigurări sociale printr-o abordare atât cantitativă cât și calitativă legată de plătitori. Abordarea cantitativă presupune creșterea populației active a României prin angrenarea celor care astăzi nu muncesc și prin acceptarea străinilor care doresc să vină să lucreze și să trăiască în România. Însă nu doar mărimea populației active va conta.
Doar un grad ridicat de educare și sofisticare profesională va asigura venituri mari populației active și, în consecință, contribuții sociale pe măsură. Să nu ne iluzionăm, pensia noastră nu depinde doar de nivelul salariului pe care l-am avut, ci și de salariile celor care ne vor plăti pensia publică. Cu cât aceștia vor fi mai puțini sau mai necalificați, cu atât vor exista mai puține resurse financiare pentru plata pensiilor noastre.
Însă saltul calitativ presupune o serie de acțiuni absolut necesare:
Îmbunătățirea calitativă și flexibilizarea procesului educațional, astfel încât să fie adecvat atât diferitelor segmente ale populației, cu interese și competențe diferite, cât și structurii cererii venite din partea sectorului privat și a celui public.
Urbanizarea populației, în condițiile în care România are una dintre cele mai mari ponderi din Europa a populației care trăiește în rural. Și nu orice fel de rural, ci unul uitat în timp, care furnizează puține oportunități de dezvoltare personală și profesională. Iar în acest timp centrele de dezvoltare economică ale României duc lipsa unei forțe de muncă cu diverse niveluri de calificare.
Atragerea țintită a anumitor categorii de imigranți cu calificare medie și înaltă. Este departe de ceea ce vedem că se întâmplă astăzi, iar o politică atent calibrată de atragerea de competențe din alte țări este cât se poate de urgentă.
Însă, în paralel cu creșterea potenței financiare a statului, oamenii vor trebui să fie încurajați să se rupă de tradiție și să depindă mai puțin de stat și, din ce în ce mai mult, de o economisire sănătoasă, realizată pe parcursul vieții active. Iar aici, realist vorbind, cheia nu stă doar în creșterea nivelului de educație financiară a populației. Un instrument mult mai puternic, utilizat în multe alte țări europene, este încurajarea economisirii pe termen lung prin acordarea unor stimulente fiscale.
Din păcate, în România așa ceva nu există, motiv pentru care mai mult de jumătate din populație nu economisește voluntar pentru perioada de pensionare. Un exemplu grăitor despre lipsa de adecvare a politicilor fiscale este regimul fiscal al contribuțiilor la pensiile private facultative pilonul 3.
De la înființare, acum 18 ani, salariul mediu în economie a crescut cu un multiplu de 5, perioadă în care limita facilității fiscale pentru contribuțiile la pilonul 3 a rămas neschimbată. Cu alte cuvinte, în termeni relativi la salariu, încurajarea economisirii a fost diminuată la o cincime.
În același context, merită amintit și faptul că pensiile ocupaționale, pilonul 4, nu au niciun stimulent fiscal, motiv pentru care ele există doar pe hârtie, nu și în realitate. Angajatorii nu sunt în niciun fel încurajați să ofere un astfel de beneficiu propriilor salariați.
În al doilea rând, schimbarea atitudinii societății față de seniori.
Imaginea publică standard atașată seniorilor noștri este aceea de oameni săraci, izolați, de clasă socială perdantă și marginalizată. Este o imagine care îi dezavantajează prin prejudecățile pe care le întreține și care nu face decât să amplifice un cerc vicios de excluziune, izolare, sărăcie și, în final, de demoralizare.
Toate studiile arată că, de fapt, cheia unei bătrâneți de calitate stă în direcția total opusă: în integrarea lor în societate, sprijinind cultivarea și întreținerea relațiilor sociale, menținerea unei vieți active sau semi-active care să îi stimuleze fizic și intelectual.
Adevărul politic incomod este că tendințele demografice ale României o vor aduce în acest deceniu în rândul țărilor cele mai bătrâne din Europa, iar acest proces va obliga și România să reevalueze vârsta de pensionare, așa cum alte țări vest europene deja au făcut-o.
Și da, ideal ar fi ca vârsta de pensionare să fie strâns legată doar de speranța de viață la pensionare (nu la naștere!). În realitate însă, și putința economiei de a susține un număr mare de pensionari va juca un rol determinant în stabilirea în viitor a vârstei de pensionare. Deci întrebarea nu este „dacă”, ci „când” va crește vârsta de pensionare. Cine ar trebui să fie catalizatorii schimbării de atitudine față de seniori?
Statul român ar trebui să furnizeze scheme fiscale care să încurajeze asumarea voluntară a unei activități profesionale prelungite în diverse forme, adecvate vârstei. Statul în colaborare cu sectorul privat ar trebui să furnizeze programe de recalificare adaptate seniorilor care să îi ajute să rămână conectați și relevanți în raport cu evoluțiile tehnologice rapide.
Sectorul privat ar trebui să renunțe la prejudecățile pe care le are în ce privește angajarea seniorilor care de multe ori au anumite calități pe care generațiile tinere nu le mai oferă. Sectorul privat ar trebui să investească în reintegrarea lor, oferind programe flexibile și un mediu de lucru prietenos și adaptat. Mass-media ar trebui să producă conținut care să oglindească și povești de succes și recomandări legate de reintegrarea seniorilor în sectorul activ al societății.
Seniorii înșiși ar trebui să aibă acea schimbare de mentalitate prin care să nu mai identifice pensionarea cu sfârșitul vieții, ci cu intrarea într-o nouă etapă a vieții care poate și ea oferi provocări și oportunități de dezvoltare personală.
În al treilea rând, pregătirea logistică a societății pentru îmbătrânirea rapidă a populației. Ar fi o eroare să considerăm că sustenabilitatea unei societăți îmbătrânite ține doar de bani. Acesta este un lucru adevărat atunci când vine vorba de pensiile publice. Ceea ce însă se pierde de multe ori din vedere este că o societate îmbătrânită va avea nevoie nu doar de sume mai mari alocate pentru pensii, dar și de resurse suplimentare alocate pentru îngrijiri de sănătate sau paleative.
Iar îngrijirea medicală, pe lângă bani, mai necesită oameni specializați și infrastructură medicală sau de asistență. De aici o serie de întrebări la care va trebui să găsim răspunsuri și să acționăm.
Care este planul de creștere a capacității și calității serviciilor medicale și de îngrijire pentru un număr de seniori în creștere semnificativă? De unde va proveni numărul în creștere al personalul medical și al celui de îngrijire? Cum se va ușura mobilitatea seniorilor în mijloacele de transport, la deplasarea pe stradă sau pentru evadarea din blocurile fără ascensor în care locuiesc? Care este sistemul prin care cei fără resurse financiare și incapabili să se îngrijească singuri vor fi asistați pentru a avea o viață decentă?
Accelerarea îmbătrânirii României este o certitudine
Mai mult, știm și ritmul și orizontul de timp în care ea se va întâmpla. Aici nu mai e vorba de previziuni economice estimative, ci de unele care se pot face cu exactitate. În aceste condiții, studierea impactul economic, social și politic al îmbătrânirii populației este esențială pentru evaluarea tuturor consecințelor și soluțiilor posibile. În rândurile de mai sus am expus doar o parte din provocările care ne așteaptă și soluțiile la îndemână. Ele, de fapt, sunt cu mult mai multe.
