Marți seară, la Cotroceni, în prima conferință de presă de după instalarea guvernului Niculescu, în timp ce eu lansam De ce Suveranismul? la Cărturești (coincidență… sau nu?), Nicușor Dan a explicat, printre promisiuni de rapoarte și interziceri de jurnaliști, de ce AUR nu are ce căuta la guvernare. Argumentele sunt speculative, cu AUR la Palatul Victoria ratingul de țară ar fi fost retrogradat într-o săptămână, partenerii s-ar fi întrebat dacă România își mai respectă angajamentele, iar un partid care votează împotriva prezenței trupelor americane și împotriva legii privind doborârea dronelor greu poate fi lăsat să administreze securitatea unei țări de pe flancul estic. Exact ceea ce voia să audă Simion și o demonstrație excelentă a teoriilor din carte.
Agențiile de rating fac parte din distribuția mitului conspirației răului. Scriam în carte că „agenții răului sunt multipli și interconectați”, și îi enumerăm pe „globaliști” („o categorie fluidă care include UE, NATO, ONU, Forumul Economic Mondial”), pe corporațiile multinaționale și pe băncile internaționale. Marți, președintele a invocat aproape în aceeași ordine piața financiară, cele trei agenții de rating, un investitor francez ipotetic, Bruxelles-ul și NATO. Pentru alegătorul liberal lista e o demonstrație, însă pentru credinciosul suveranist e o mărturisire. Simion vorbea în 2024 despre „o marionetă globalistă susținută de Macron și von der Leyen” și despre manipularea cursului de către „George Soros, JP Morgan”. Președintele l-a citat pe Simion spunând că UE e o dictatura a lui von der Leyen și Macron, apoi a explicat că piețele ar penaliza România dacă AUR ar ajunge la guvernare. El a vrut să spună că România ar plăti prețul, însă prin filtrul (in)capacităților de comunicare ale președintelui a reieșit că băncile hotărăsc cine guvernează, confirmând mitul de fapt.
Nassim Taleb numește mecanismul antifragilitate, Aaron Smith îl descrie ca revizie-reziliență, iar în carte îl aplic direct mișcării suveraniste. „Suveranismul românesc demonstrează caracteristici clare de antifragilitate. Fiecare atac îl face mai puternic.” Cu dezminițirile oficiale se întâmplă un lucru pe care orice consilier prezidențial ar trebui să-l aibă lipit pe monitor, pentru că „fiecare dezmințire oficială devine dovadă a conspirației. Dacă «sistemul» neagă ceva, înseamnă că acel lucru trebuie să fie adevărat.” Suveraniștii și-au construit între timp și raționalizarea de serviciu, pe care o citez tot din carte. „De ce ar investi atâta energie să ne combată dacă nu am fi o amenințare reală?” Sfertul de oră dedicat unui singur partid de opoziție într-o conferință de presă la Cotroceni hrănește până la saturație narativele suveraniste.
A doua zi, Anca Alexandrescu anunța ironic că ea i-a scris președintelui discursul despre AUR și că declarațiile lui îi confirmă propriile critici. Ecosistemul suveranist a profitat și a transformat discursul în conținut.
Mimând compasiunea (puțin frecventă printre manifestările cognitive ale tipologiei sale psihologice), președintele a spus că are simpatie pentru alegătorii AUR, pe care i-a descris drept oameni supărați pe stat. Încă din 2025 spunea că procentul AUR arată exasperarea românilor și nu o iubire pentru extremism. Intenția e bună, în carte descriu efectul pe care îl are ridiculizarea de către elite, care „consolidează identitatea de outsider și transformă disprețul în insignă de onoare. «Dacă ne urăsc atât de mult, înseamnă că facem ceva bine.»” Compasiunea venită de sus, mai ales cea falsă, lucrează la fel ca disprețul venit de sus, pentru că amândouă îi confirmă alegătorului că se vorbește despre el și nu cu el.
Partea cea mai incomodă ține însă de excluderea propriu-zisă. Nu cred, spre deosebire de unii colegi de la Comunitatea Liberală, că AUR trebuia adus la guvernare, dar trebuie să înțelegem și prețul cordonului sanitar. În capitolul despre limitele antifragilității scriam că „paradoxal, cea mai mare amenințare pentru un sistem antifragil poate fi victoria. Suveranismul se hrănește din opoziție. Ce se întâmplă când ajungi la putere și trebuie să guvernezi? Când nu mai poți blama «sistemul» pentru că tu ești sistemul?” Excluderea îl ține pe AUR în singura poziție din care nu poate eșua. Fiecare eșec al coaliției devine argumentul lui, fiecare refuz devine martiriu, iar când refuzul e rostit de un președinte care constituțional ar trebui să fie mediator, sistemul capătă în sfârșit un chip. N-a fost ușor, a fost Nicușor.
Margaret Canovan desparte democrația pragmatică, cea a instituțiilor și a procedurilor, de democrația salvatoare, cea care promite sens, mântuire prin politică și voința directă a poporului. În carte am aplicat distincția guvernului Bolojan, dar fraza se potrivește și conferinței de marți. „Pragmatismul birocratic oferă date, cifre, măsuri tehnice. Suveranismul oferă sens, direcție, speranță, salvare.” Președintele a vorbit despre costul împrumuturilor, despre curba de ajustare fiscală și despre „câteva zeci de studii” care arată că un guvern populist scumpește creditul unei țări. Totul adevărat și totul inert pentru un om convins că în 2024 i s-a furat votul. „Chiar cei care înțeleg pericolul extremismului nu sunt mobilizați de grafice bugetare și măsuri de austeritate”, cu atât mai puțin cei care nu îl înțeleg. „Este ușor pentru lideri ca Șoșoacă, Georgescu sau Simion să pretindă că vocea poporului este una, că ei înșiși reprezintă această voce, că ea nu este ascultată de elite.” Marți seara elitele au confirmat această narativă.
Ce ar funcționa e mai plictisitor și mai greu. Sistemele antifragile „nu pot fi distruse prin atac direct. Ele trebuie lăsate să-și atingă propriile limite sau private de perturbațiile care le hrănesc.” Limitele există, atâta timp cât suveranismul românesc adună laolaltă „pro-europeni și anti-europeni, nostalgici după Ceaușescu și admiratori ai lui Antonescu, ortodocși tradiționali și new-age-iști. Până acum, dușmanul comun («sistemul») a menținut coeziunea.” Plecarea lui Claudiu Târziu și a celor din jurul lui a arătat că fisurile sunt reale. Un președinte care vorbește săptămânal despre AUR le lipește la loc, chiar dacă strategia de barbut 5D e clar să se prezinte ca singura alternativă la suveranism.
Ar trebui poate să vorbim mai puțin despre AUR și să facem statul să funcționeze vizibil, în spitale, în școli, în tribunale, acolo unde narațiunea despre statul-dușman se verifică sau se dezumflă zilnic. „Suveranismul nu va dispărea prin cenzură, fact-checking sau condescendență.” Va dispărea, dacă va dispărea, când oamenii vor găsi în altă parte sensul, apartenența și certitudinea pe care le caută acum la Simion.
Cartea se încheie cu o întrebare la care conferința de marți nu a răspuns. „Într-o lume perfect stabilă și previzibilă, suveranismul ar muri de foame. Dar cine poate oferi o astfel de lume?” Cu siguranță nu Nicușor, Grindeanu și alți impostori cu fetișul stabilității.
Și ca să nu uit… SUSPENDARE!
