Una dintre distincțiile durabile în epoca de după 1989 a fost cea dintre naționalism și patriotism. Primul termen desemna o ideologie care combina nostalgia pentru ceaușism și o ură anti-maghiară virulentă, asezonate, de multe ori, cu intoleranța față de minoritățile de tot felul – etnice, culturale, sexuale etc. Patrioți își spuneau, pe de altă parte, politicienii sau intelectualii de orientare liberală – în sensul cel mai larg al acestui termen – care vedeau datoria față de patrie ca un angajament civic.
Naționaliști erau și cei care recuperau un trecut mitologic – de pildă, un eroism geto-dac sau voievodal –, și cei care simpatizau diverse forme de radicalism interbelic, în vreme ce patriotismul era legat de credința sau măcar de speranța că forma politică a națiunii nu va fi strivită de Europa comunitară și ar putea fi în continuare asociată cu libertatea modernă.
În ultimii ani, la o scară mai largă decât cea autohtonă, s-au produs trei mutații. Prima constă în reorientarea celor două sensibilități: ele sunt mai degrabă anti-Bruxelles decât contra vecinilor sau a dușmanilor istorici În al doilea rând, ambele s-au mutat mult mai la dreapta. În Parlamentul de la Strasbourg, grupul numit „Patrioți pentru Europa” e la dreapta conservatorilor, iar fracțiunea „Europa Națiunilor Suverane” la dreapta „Patrioților”. Iar ambele – așa cum se observă –, deși anti-Bruxelles, își pun panaș european în titulatură. În fine, tabăra patrioților e mult mai mare decât cealaltă: în PE, fracțiunea „Patrioți pentru Europa” reunește 85 de deputați, în vreme ce „Europa Națiunilor Suverane” – doar 27.
Și la noi, identitatea naționaliștilor a fost cumva marginalizată de impetuozitatea celor care se revendică de la patriotism. De când cu Georgescu și Simion, tabăra aceasta e simultan mult mai puternică decât în anii 90 și la debutul anilor 2000, dar și mai fragmentată de atunci. Iar naționaliștii și, mai cu seamă, patrioții sunt cazați nu doar în AUR, POT și SOS, ci și-n alte grupări politice. De fapt, există două profiluri.
Primul e cel al patriotului-în-luptă-cu-avocado. Îl ilustrează foarte bine actualul ministru al Agriculturii, care mi-a și inspirat eticheta, după ce a declarat război avocado, susținând nu numai că acesta ar fi mai scump decât trei kilograme de roșii – ceea ce este fals – dar și că la noi consumatorul a ales greșit, preferând leguma exotică celei autohtone.
Curentul patriotic de acest fel e întreținut de mulți social-democrați, de la Adrian Năstase la Ponta, și de la Dragnea la Ciolacu: doctrina lor e simplă: legumele de la noi sunt discriminate, iar statul se reface dacă le scoatem, când ajungem la piață, din oribila stare de minorat.
Cealaltă formă de patriotism e un împrumut direct din ceaușism și privește corpul sau, mai precis, controlul corpului femeii. Proiectul de lege depus recent de doi foști membri POT, care sunt de altfel soți și soție, reia obsesia pro-natalistă a dictatorului comunist.
Vocabularul e nou – se vorbește de necesitatea protejării fătului, forțând o identificare a „fetusului” cu „embrionul” –, dar ideea e veche: statul trebuie să domine corpurile femeilor.
Ideologia patriotic-națională iese astfel din orizontul emoțiilor și al pasiunilor, cazându-se în câmpul sădit cu legume sau în universul intrauterin.
