Memoria întinată a democrației

Newsletter

Înscrie-te la Newsletter-ul nostru si te ținem la curent cu tot ce mai apare.

*Odată înscris, primești din partea noastră cartea „Cine a făcut România. Răscrucile noastre”.

Acum o vreme, un profesor de istorie la a cărui conferință am fost prezent a pus o întrebare pe care o considera încuietoare: „La ce bun o instituție precum CNSAS, atunci când în restul fostului bloc comunist nu există așa ceva?” Afirmația că nu ar exista instituții de cercetare a arhivelor secrete în fostele state socialiste, cu excepția României, este falsă [1], dar și de n-ar fi așa, explicația ar fi simplă: altor state nu le-au fost confiscate revoluțiile anticomuniste, iar termenii tranziției către liberalism nu au fost dictați de foști membri de partid, ba chiar mai mult, de figuri proeminente ale regimului.

În alte state nu a fost respinsă o condiție precum punctul 8 al Proclamației de la Timișoara, care ar fi împiedicat actorii regimului dictatorial, fie ei secundari, să ne învețe ce înseamnă democrația.

Nouă ni s-a impus.

Ni s-a impus de către Ion Iliescu și cei asemenea lui. Comuniștii au devenit peste noapte reformatori, oameni interesați de piața liberă, de integrarea euroatlantică, însă la un nivel fundamental au rămas ceea ce au fost dintotdeauna: satrapi care s-au crezut deasupra legii și a decenței publice, care au crescut în subordinea lor sicofanți. Unii dintre cei care înainte de 1989 au înălțat ode conducătorilor au continuat să fie promovați public și admirați, iar uneori, ca în cazul lui Adrian Păunescu, le-au fost închinate monumente.

Normal este să îi putem arăta cu degetul pe acei oameni, să beneficiem de o instituție care să ne dezvăluie ce fel de persoane sunt în realitate cei care pretind că ne pot conduce sau educa.

Iliescu a fondat o adevărată dinastie care s-a bucurat de o influență uriașă vreme de 35 de ani și al cărei declin îl vedem abia astăzi, în contextul radicalizării profunde a societății românești ca urmare a condițiilor geopolitice vitrege și a eforturilor rusești de a deturna România de la parcursul ei european. Să nu ne facem însă iluzii: terenul pe care astăzi cresc buruieni putiniste a fost otrăvit anterior de moștenitorii regimului comunist: FSN, PSDR, PSD sau PRM. Tocmai de aceea rândurile votanților AUR sunt îngroșate de fostul electorat al acestor partide.

„Nu trebuie să ne orientăm nici spre est, nici spre vest, ci spre România, înainte de toate”. Astfel vorbea în 1990 Ion Iliescu despre potențiala apropiere a României de Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii.

Așa-zisa „democrație originală” promovată de acesta în numele echilibrului reflectă noțiunea de falsă neutralitate pe care o înaintează astăzi Călin Georgescu, George Simion și alte portavoce ale Moscovei. Pacea, neutralitatea și suveranitatea: cuvinte frumoase, deformate de demagogi care au respins dintotdeauna ideea unui stat de drept autentic, a unui stat care descurajează corupția și abuzul.

Cuvinte trădate de cei cărora ordinea civilizată le-a încurcat planurile, care detestă meritocrația și urmăresc exclusiv obținerea puterii. Ideea că Ion Iliescu ar fi omul care ne-a condus către Occident este o aberație. Între 1990-1996, Ion Iliescu a făcut tot posibilul să încetinească reorientarea geopolitică a României și a împiedicat orice tentativă reală de reformă. Mizând pe susținerea de care FSN se bucura din partea muncitorimii, a amânat închiderea fabricilor falimentare și a ruinat economic țara, lăsându-l apoi pe ghinionistul său succesor, Emil Constantinescu, să încaseze toți pumnii pentru colaps.

Același Constantinescu a făcut pașii cei mai importanți pentru accederea României la NATO prin sfidarea opiniei populare pro-Serbia și sprijinirea inițiativei militare aliate în cadrul Războiului din Kosovo (1999). În 2000, când Iliescu s-a întors la Cotroceni învingându-l cu ușurință pe extremistul Corneliu Vadim Tudor, toate oalele se spărseseră deja în capul lui Constantinescu, iar cea mai dificilă etapă către redresarea economică și integrarea euroatlantică fusese deja parcursă.

Astfel, în anii care au urmat, Iliescu, acel Iliescu care insistase că românii se revoltaseră în 1989 împotriva lui Ceaușescu, nu împotriva comunismului, și-a creionat o imagine de pro-european convins, de social-democrat de rit apusean, amic al lui François Mitterand. Un comunist învelit în mantia galben-albastră, o obscenitate atât politică, cât și morală. Înțeleg disperarea social-democraților de a se agăța de aceste mituri ale reformismului iliescian, pentru că a-l condamna pe Iliescu, arhitectul partidului, ar însemna implicit a-i recunoaște Partidului Social Democrat statutul de urmaș voalat al totalitarismului comunist.

Așa cum au spus atâția istorici și politologi, pentru o societate traumatizată, dresată să gândească și să simtă în linie cu partidul, Ion Iliescu a fost în 1990 singurul candidat pentru funcția de președinte. Perspectiva de a avea un președinte precum Rațiu nu a existat. Mentalitatea sa era pur și simplu incompatibilă cu năzuințele unui popor atât de mutilat, care s-a comportat asemenea unui animal aflat în captivitate o viață întreagă, repezindu-se înapoi în cușcă când i se oferă libertatea.

Au dreptate cei care spun că în zilele acelea mulți români nu și-au dorit democrația, ci un „comunism cu portocale”. Iar Iliescu asta a încercat să le dea. S-a ținut cu dinții de ideologie până când a devenit evident că misiunea marxistă era pierdută, apoi a schimbat registrul.

Să nu uităm că în una dintre intervențiile sale la TVR de pe 22 decembrie 1989, Iliescu a vorbit astfel despre soții Ceaușescu și ideologia comunistă: „Cu participarea activă a poporului, şi nu a unor conducători care s-au autointitulat conducători, s-au autointitulat aleşi ai poporului, s-au autointitulat comunişti. N-au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific. Au întinat numai numele Partidului Comunist Român, au întinat numai memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară.” Nu în cele din urmă, a încălcat flagrant drepturile omului punând capăt cu brutalitate unor manifestații legitime.

Doliul național, fie el impus sau nu de lege, este rușinos când este dedicat unui asemenea om. Ura nu este niciodată productivă, indiferent de caz, dar asta nu înseamnă că este întotdeauna nejustificată. Reacțiile multora la moartea primului președinte al României postdecembriste a dovedit că lupul își schimbă părul, dar năravul ba.

[1] Vezi Biroul Federal pentru Arhivele Stasi (Germania), Institutul de Memorie Națională (Polonia) etc.

 

Nu ești singur! Hai în Comunitate

 

Ți se pare că lumea a luat-o razna? Crezi că România a făcut progrese pentru că libertatea, capitalismul și inițiativa privată aduc dezvoltare și ne aduc șanse mai bune tuturor? Ești unde trebuie. Aici este Comunitatea Liberală 1848. Noi credem că suveranismul e o boală socială care poate fi limitată prin Adevăr, prin Rațiune și prin Empatie. E o luptă pentru sufletul României – între optimism și întuneric. Ți-a plăcut ceva citit sau auzit aici? Vrei să ne ajuți să promovăm articolele? Donează!

 

Fii alături de noi și de România noastră bună. 

Nu ești singur! Hai în Comunitate

Ți se pare că lumea a luat-o razna? Crezi că România a făcut progrese pentru că libertatea, capitalismul și inițiativa privată aduc dezvoltare și ne aduc șanse mai bune tuturor? Ești unde trebuie.
Aici este Comunitatea Liberală 1848. Noi credem că suveranismul e o boală socială care poate fi limitată prin Adevăr, prin Rațiune și prin Empatie. E o luptă pentru sufletul României – între optimism și întuneric.
Ți-a plăcut ceva citit sau auzit aici? Vrei să ne ajuți să promovăm articolele? Donează!
Fii alături de noi și de România noastră bună.
Nu fi pufi

Dă un share

-
00:00
00:00
Update Required Flash plugin
-
00:00
00:00