De vreo trei ani încoace, tot spun că e necesar ca PSD să treacă în opoziție. Reamintesc, de fiecare dată, că are miniștri în toate guvernele alcătuite din aprilie 2012 încoace, cu excepția celor 9 luni cât la Palatul Victoria s-a aflat F. Cîțu. Dacă o formațiune stă atât de mult la putere, democrația se erodează. Iar ea are lideri tot mai populiști, tot mai slabi, tot mai aroganți.
Am fost foarte dezamăgit să văd, anul trecut, că partidul condus de S. Grindeanu, unul dintre cei cinci premieri pesediști din acești ultimi 14 ani, a fost cooptat la guvernare. Aș fi preferat un guvern minoritar PNL-USR-UDMR, mai ales că M. Ciolacu anunțase, cât era încă președinte al PSD, că partidul ar fi fost dispus să susțină un guvern minoritar. Ulterior, și el, și tovarășii săi au îngropat această soluție. Au preferat, de fapt, să se arate indispensabili. Iar în vocabularul lor, asta înseamnă să dicteze unui guvern care nu e condus de un pesedist.
Și așa s-a și întâmplat. Deși PNL, USR și UDMR au mai multe voturi în cele două camere, ele au fost silite să facă doar ce a vrut PSD. Guvernarea s-a împotmolit. Mai cu seamă din pricina tirului pesedist continuu împotriva premierului Bolojan.
Situația acestuia e una nefericită: apărat mai degrabă de USR decât de propriul partid sau de către președintele care l-a mandatat să formeze guvernul, prim-ministrul a construit o retorică a supraviețuirii prin austeritate. Foarte impopulară, desigur, căci nu e prea multă lume care să accepte cura de slăbire nici măcar printre cei care huzuresc. Iar cei care o duceau prost au devenit foarte necăjiți. În acest condiții, populismul partidelor din opoziție – AUR, SOS, POT – a erodat simpatia pentru PSD. Și a dat acestui partid o falsă justificare a politicii „cu fundul în două luntri”.
Așa s-a ajuns la imobilismul majoritar. Blagoslovit de N. Dan, dar detestat de părți importante din electoratele celor patru partide de la guvernare.
Grindeanu a crezut că iese din impas radicalizând critica la adresa lui Bolojan. Așa că, de cinci luni încoace, promite o consultare cu final știut: PSD îi va cere premierului să plece. O va face probabil chiar azi.
Cum Bolojan a anunțat că nu va pleca, rămân trei variante.
Prima e răzgândirea PSD. „Noi nu-l vrem, dar el se agață de putere”, ar putea fredona toți cei care acum afișează mesajul „ajunge, până aici”. Imobilismul majoritar ar continua, cu un PSD și mai agresiv ca până acum.
Soluția alegerilor anticipate – cea mai democratică dintre toate – necesită căderea guvernului și blocarea a două propuneri de învestire a unuia nou. PSD și AUR au voturile necesare. Dizolvarea e, însă, o decizie a șefului statului. Care pare, deocamdată. prea fricos să anunțe până și susținerea pentru premier, darămite să organizeze, pentru prima dată în 36 de ani, un scrutin anticipat.
De guvern minoritar tot el se ferește ca dracul de tămâie. Ca și anticipatele, guvernele minoritare sunt parte a culturii unui stat de drept. Am mai avut unele: partidele din al doilea guvern Tăriceanu beneficiau de 22% din mandatele parlamentare. Un guvern PNL-USR-UDMR ar fi obligat să negocieze susținerea în cele două camere în funcție de subiectul legiferării. Nu cred, de pildă, că AUR ar refuza să susțină revenirea la alegerile în două tururi, sau că PSD ar vota contra unor măsuri de ajutorare a păturilor sărace. Știu că multora nu le place acest scenariu, dar ce le rămâne e fie contemplarea prezentului dezolant, fie dezamăgirea că nu pot vota mai repede contra cuiva.
