Demisia directorului general al Nuclearelectrica, Cosmin Ghiță, nu a fost explicată oficial prin legătură directă cu evenimentele relatate în acest articol. Totuși, pe baza informațiilor publice disponibile, este rezonabil să presupunem că presiunile generate de problemele operaționale și energetice de la Cernavodă, cumulate cu controversa legată de manifestarea de interes pentru uraniul din Niger, au contribuit decisiv la decizia sa de a părăsi funcția. Orice interpretare care depășește aceste elemente rămâne, în absența unor clarificări oficiale, o analiză de context, nu o afirmație de cauzalitate dovedită.
Cinci reactoare, un deceniu și 45%: Cernavodă înainte de 1989
Proiectul de la Cernavodă nu a fost o creație exclusiv sovietică sau românească, ci rezultatul unei decizii strategice a regimului comunist de a dezvolta o capacitate nucleară proprie, concretizată prin alegerea tehnologiei canadiene CANDU. În 1976 a fost finalizat studiul de fezabilitate româno-canadian, iar în 1978 România a semnat contractele cu Atomic Energy of Canada Limited (AECL) pentru licență, proiectare și echipamentele nucleare ale Unității 1. Amplasamentul de pe malul Dunării a fost ales datorită accesului la apa de răcire și a condițiilor geologice favorabile. Construcția a început la 14 aprilie 1979, iar între 1980 și 1982 au demarat lucrările structurale, inclusiv turnarea primului beton pentru clădirea reactorului. Pentru partea convențională au fost încheiate, în 1981, contracte cu Ansaldo (Italia) și General Electric (SUA). Alegerea CANDU permitea folosirea uraniului natural și dezvoltarea unui lanț nuclear național, inclusiv producția de combustibil și apă grea.
Ambiția regimului Ceaușescu viza însă cinci unități, iar lucrările la mai multe dintre ele au fost începute simultan. În anii ’80, în condițiile austerității economice, ritmul a fost mult mai lent decât cel planificat. În 1985 a fost instalat vasul reactorului (Calandria) pentru Unitatea 1, iar în 1988 ansamblul feederelor, elemente esențiale ale răcirii cu apa grea. La sfârșitul lui decembrie 1989, investiția Unității 1 era finalizată în proporție de numai 45%. România a moștenit astfel, la căderea regimului, un amplu proiect nuclear început în perioada comunistă, dar încă departe de a produce primul kilowatt-oră.
Șaptesprezece ani până la criticitate: drumul Unității 1 către exploatare
După Revoluția din decembrie 1989, proiectul Cernavodă a intrat într-o fază de reevaluare. Unitatea 1 era realizată în proporție de aproximativ 45%, iar lucrările au încetinit până când noul stat român a decis continuarea investiției. În februarie 1990, Guvernul a aprobat menținerea proiectului cu cinci unități, însă, în contextul tranziției economice și al constrângerilor financiare, prioritatea a devenit finalizarea Unității 1. În 1991, RENEL a semnat cu consorțiul AECL – Ansaldo (AAC) un contract pentru finalizarea, punerea în funcțiune și exploatarea inițială a reactorului, contract intrat în vigoare în 1992. Lucrările au continuat sub coordonarea acestui consorțiu, în timp ce proiectele Unităților 2, 3,4 și 5 au fost practic înghețate; în 1993, lucrările la Unitatea 2 au fost sistate.
Etapa finală a Unității 1 s-a desfășurat în 1995 – 1996. La 15 mai 1995 a fost emisă autorizația de punere în funcțiune, iar în iunie a început încărcarea combustibilului. La 16 aprilie 1996 reactorul a atins prima criticitate, la 11 iulie a fost conectat pentru prima dată la Sistemul Energetic Național, la 2 octombrie a atins puterea nominală, iar la 2 decembrie 1996 a intrat oficial în exploatare comercială. De la demararea lucrărilor până la primul kWh comercial au trecut aproape 17 ani. Finalizarea reactorului a reprezentat o performanță tehnică și instituțională importantă pentru România postcomunistă. În iunie 1997, responsabilitatea exploatării a fost transferată de la consorțiul AECL – Ansaldo către personalul român, marcând trecerea la etapa de operare nucleară propriu-zisă.
Un deceniu de consolidare: de la Cernavodă 1 la Cernavodă 2
Între punerea în funcțiune comercială a Unității 1, în decembrie 1996, și cea a Unității 2, în septembrie 2007, Cernavodă a parcurs două etape distincte. După finalizarea primului reactor, prioritatea a devenit consolidarea exploatării și formarea capacității românești de operare. În 1998 a fost înființată Nuclearelectrica, prin reorganizarea sectorului nuclear, iar în paralel s-au făcut pași importanți pentru dezvoltarea lanțului intern: fabrica de combustibil de la Pitești era deja funcțională, iar în 2001 a fost semnat contractul cu AECL și Ansaldo pentru finalizarea Unității 2. Contractul a intrat în vigoare în 2003, marcând reluarea efectivă a lucrărilor la un reactor început în perioada comunistă și practic abandonat în anii de tranziție. Perioada 2003 – 2007 a reprezentat renașterea proiectului: în 2004 a început producția de combustibil destinat Unității 2, în 2006 au fost finalizate etape esențiale de testare, iar în 2007 reactorul a atins prima criticitate (6 mai), a fost conectat la sistemul energetic (7 august) și a intrat în operare comercială (28 septembrie), ridicând puterea nominală cu 700 MWe.
Intervalul 1996 – 2007 nu a fost doar o perioadă de așteptare pentru al doilea reactor, ci etapa în care România și-a construit infrastructura instituțională și industrială necesară unui sistem nuclear. Responsabilitatea exploatării Unității 1 fusese transferată integral personalului român încă din 1997, Nuclearelectrica a fost creată ca operator național, iar dezvoltarea producției interne de combustibil a redus dependența de furnizori externi. La finalul anului 2007, țara dispunea de două unități CANDU 6 de aproximativ 700 MW fiecare, de o companie nucleară integrată și de propriul ciclu de producere a combustibilului. Aceasta a fost baza tehnică și instituțională pe care SNN avea să construiască ulterior proiectele Unităților 3 și 4, retehnologizarea Unității 1 și, mai târziu, proiectul SMR de la Doicești.
Cernavodă 3 și 4: de la decizia lui Răzvan Nicolescu la acordul cu China
Între 2007 și 2014, după punerea în funcțiune a Unității 2, obiectivul principal al proiectului nuclear de la Cernavodă a devenit reluarea construcției Unităților 3 și 4. În 2007, Guvernul a aprobat strategia de atragere a investitorilor, iar în martie 2009 a fost înființată EnergoNuclear, cu Nuclearelectrica deținând 51% alături de CEZ, GDF Suez, ENEL, RWE, Iberdrola și ArcelorMittal. Proiectul a primit în noiembrie 2010 aviz favorabil din partea Comisiei Europene. Criza financiară și reorientarea strategiilor europene au dus însă la retragerea treptată a investitorilor privați: CEZ a ieșit în 2010–2011, urmat de GDF Suez, Iberdrola și RWE, iar în decembrie 2013 ENEL și ArcelorMittal au părăsit proiectul. Din ianuarie 2014, Nuclearelectrica a rămas unicul acționar. În acest context, România a schimbat modelul: în locul unui consorțiu multi-investitor, a căutat un partener privat majoritar. Guvernul a aprobat noua strategie în iulie 2014, iar în august–octombrie Nuclearelectrica a derulat procedura de selecție, în urma căreia China General Nuclear Power Corporation (CGN) a fost desemnată investitor selectat. Deschiderea către CGN s-a produs în mandatul lui Răzvan Nicolescu, ministru delegat pentru Energie, care a susținut public continuarea proiectului; Memorandumul de Înțelegere SNN–CGN a fost însă semnat abia la 9 noiembrie 2015, în mandatul lui Andrei Gerea.
Memorandumul stabilea cadrul pentru dezvoltarea, construcția, operarea și dezafectarea Unităților 3 și 4 printr-o companie de proiect în care CGN urma să dețină minimum 51%, iar SNN să contribuie cu activele deja realizate. Investiția era estimată la aproximativ 7,7 miliarde de euro. Acordul nu era o simplă înțelegere comercială, ci deschidea posibilitatea ca o companie de stat chineză să devină acționarul majoritar al unei infrastructuri nucleare strategice a României. Negocierile cu CGN au fost abandonate în 2020. În aceeași perioadă, Bucureștiul și-a consolidat cooperarea nucleară cu Statele Unite, inclusiv prin acordul interguvernamental din 2020 și prin proiectul SMR de la Doicești, dezvoltat ulterior împreună cu NuScale. Succesiunea – opțiunea chineză în 2014–2015, urmată de reorientarea către parteneriatul occidental – reprezintă un element-cheie pentru înțelegerea dimensiunii geopolitice a politicii nucleare românești.
Ruptura cu CGN: decizia instituțională din 2020 și reorientarea strategică
Ruptura cu China General Nuclear Power (CGN) s-a produs în 2020, după aproape cinci ani de negocieri pentru Unitățile 3 și 4 de la Cernavodă. În mai 2020, Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, condus de Virgil Popescu, a solicitat convocarea Adunării Generale a Acționarilor Nuclearelectrica pentru încetarea negocierilor. La 12 iunie 2020, acționarii SNN au aprobat, cu peste 99,9% din voturile exprimate, mandatarea Consiliului de Administrație pentru încetarea negocierilor și a efectelor juridice ale Memorandumului de Înțelegere din 2015 și ale Acordului Investitorilor în formă preliminară din 2019. Cosmin Ghiță, directorul general de atunci al SNN, a avut rolul executiv de punere în aplicare a deciziei. Este esențial de subliniat că închiderea proiectului chinez a fost o decizie instituțională a acționarului majoritar și a organelor statutare ale companiei, nu o inițiativă unilaterală a conducerii executive.
Componenta geopolitică a acestei evoluții nu poate fi ignorată. În 2019, Ana Birchall, pe atunci ministru al Justiției, a ridicat în interiorul Guvernului problema riscurilor asociate CGN, inclusiv în contextul investigațiilor americane privind transferul ilegal de tehnologie. Totuși, la 8 mai 2019 SNN și CGN semnaseră încă Acordul Investitorilor în formă preliminară, iar Birchall nu mai deținea funcția ministerială la momentul deciziei formale din iunie 2020. Documentele disponibile permit să afirmăm că ea a fost una dintre vocile care au semnalat riscurile, dar care a contribuit la decizia de rupere a acordului. Abandonarea parteneriatului chinez, formalizată sub guvernarea Orban și prin Ministerul Economiei, a deschis calea reorientării strategice a programului nuclear românesc către parteneriate occidentale, în special către Statele Unite, prin acordul interguvernamental din 2020 și proiectul SMR de la Doicești, dezvoltat ulterior împreună cu NuScale.
Trei piloni ai noii strategii: Cernavodă 3 și 4, retehnologizarea Unității 1 și SMR-ul de la Doicești
După închiderea negocierilor cu CGN în iunie 2020, programul nuclear românesc a intrat într-o etapă de reorientare strategică către parteneriate occidentale. În octombrie 2020, România și Statele Unite au convenit extinderea cooperării interguvernamentale în domeniul nuclear, acordul vizând explicit Unitățile 3 și 4 de la Cernavodă, retehnologizarea Unității 1 și dezvoltarea reactoarelor modulare mici (SMR). În 2021 a fost adoptată noua strategie pentru reluarea proiectului Unităților 3 și 4, iar EnergoNuclear, controlată de Nuclearelectrica, a fost desemnată compania de proiect. În paralel, SNN a demarat prelungirea duratei de viață a Unității 1: studiile s-au derulat între 2017 și 2022, iar în februarie 2022 a fost aprobată Decizia Finală de Investiție. Proiectul prevede înlocuirea componentelor cu durată limitată și modernizarea instalațiilor pentru încă aproximativ 30 de ani de funcționare după 2030. În 2024 a fost semnat acordul – cadru de management, iar în decembrie același an SNN a încheiat contractul EPC, estimat la 1,9 miliarde de euro, cu un consorțiu format din Candu Energy / AtkinsRéalis, Ansaldo Nucleare, Canadian Commercial Corporation și Korea Hydro & Nuclear Power. Lucrările de infrastructură au început în 2025, etapa propriu-zisă de retehnologizare fiind programată pentru 2027–2030.
Al treilea pilon al acestei reorientări l-a reprezentat proiectul SMR de la Doicești, bazat pe tehnologia americană NuScale. Lansat efectiv în 2022, după selectarea tehnologiei și a amplasamentului, Nuclearelectrica a devenit acționar cu 50% în RoPower Nuclear. În februarie 2026, acționarii SNN au aprobat Decizia Finală de Investiție, sub rezerva îndeplinirii condițiilor privind finanțarea, costurile, autorizarea și sprijinul instituțional. În paralel, proiectul Cernavodă 3 și 4 a avansat pe dimensiunea financiară: în 2024 au fost semnate acorduri cu parteneri canadieni și italieni, iar în aprilie 2026 acționarii SNN au aprobat garantarea unui credit de până la 57,27 milioane USD acordat de EXIM Bank of the United States pentru EnergoNuclear. Perioada 2020–2026 marchează astfel o schimbare majoră de paradigmă: de la tentativa de dezvoltare a Unităților 3 și 4 cu un investitor chinez majoritar, România a trecut la un model bazat pe cooperarea cu SUA, Canada, Italia, Franța și Coreea de Sud, concomitent cu retehnologizarea Unității 1 și introducerea tehnologiei SMR. Pentru Nuclearelectrica, aceasta este probabil cea mai importantă redefinire strategică de după 1990: compania nu mai este doar operatorul celor două reactoare CANDU existente, ci vehiculul prin care România își reconstruiește și își extinde programul nuclear pentru următoarele decenii.
300 de tone de uraniu nigerian și întrebările de mandat: Nuclearelectrica la Niamey
Un episod recent ridică întrebări importante privind strategia de aprovizionare cu uraniu a Nuclearelectrica și mandatul conducerii companiei. La 13 aprilie 2026, Cosmin Ghiță, directorul general al SNN, ar fi transmis autorităților de la Niamey o manifestare de interes pentru achiziția a aproximativ 300 de tone de concentrat de uraniu dintr-un stoc de peste 1.000 de tone aflat în Niger. Potrivit informațiilor publicate de Jeune Afrique și preluate de presa de specialitate, valoarea cantității vizate ar fi de aproximativ 40 de milioane de dolari. Nuclearelectrica a precizat ulterior că nu a încheiat niciun contract și că desfășoară doar activități de prospectare a pieței pentru identificarea unor noi surse de materie primă nucleară. Demersul iese însă din tiparul relațiilor cu furnizori occidentali tradiționali, fiind legat de un stat aflat într-o situație geopolitică deosebit de sensibilă.
Întrebarea centrală este cine l-a mandatat pe directorul general să poarte discuții la nivel guvernamental cu autoritățile nigeriene și în ce cadru strategic a fost făcut acest pas. Autoritatea de la Niamey este o juntă militară instalată după lovitura de stat din iulie 2023, condusă de generalul Abdourahamane Tchiani, care a rupt o mare parte din relațiile de securitate cu Occidentul și s-a apropiat de Moscova. Rusia a desfășurat în Niger personal militar sub umbrela Africa Corps – urmașa locală a Wagner, structură aflată sub controlul statului rus. Exact stocul de aproximativ 1.000 de tone de uraniu asupra căruia SNN și-ar fi manifestat interesul este legat de conflictul dintre junta nigeriană și compania franceză Orano, precum și de o tentativă de transfer al materialului către Rusia. În aceste condiții, inițiativa nu poate fi privită doar ca o operațiune comercială de achiziție a materiei prime: ea se desfășoară într-un spațiu geopolitic în care uraniul a devenit instrument al competiției dintre Rusia, Occident și noua putere militară din Niger.
CANDU, CGN și uraniul din Niger: trei momente, o singură întrebare de suveranitate
Parcursul nuclear al României începe cu o decizie strategică pe care regimul Ceaușescu a luat-o corect: alegerea tehnologiei CANDU și construirea unei capacități nucleare proprii, independentă de blocul sovietic. Amplasamentul de la Cernavodă, contractele cu Canada, Italia și Statele Unite, precum și ambiția unui lanț nuclear național au pus bazele a ceea ce, după 1989, a devenit Nuclearelectrica. Decenii mai târziu, după eșecul modelului multi-investitor european, România a deschis, în 2014–2015, calea unui parteneriat majoritar cu China General Nuclear Power. Negocierile, derulate aproape cinci ani, s-au încheiat în 2020 printr-o decizie instituțională clară. În retrospectivă, perioada respectivă ridică întrebări legitime privind riscurile de transfer de tehnologie și de influență asociate unui investitor de stat chinez într-un domeniu atât de sensibil.
Reorientarea ulterioară către parteneriate occidentale – SUA, Canada, Italia, Coreea de Sud – a fost, din perspectiva interesului național, o corecție necesară. Cu atât mai greu de înțeles apare, în acest context, episodul din aprilie 2026, când directorul general al Nuclearelectrica a transmis autorităților din Niger o manifestare de interes pentru achiziția a sute de tone de uraniu dintr-un stoc aflat în disputa geopolitică dintre junta de la Niamey, Franța și Rusia. Demersul, desfășurat într-un spațiu controlat de o putere militară apropiată de Moscova și legat de un material strategic disputat, nu poate fi redus la o simplă prospectare comercială. El lasă impresia unei operațiuni opace, greu de conciliat cu linia strategică asumată după 2020. Demisia lui Cosmin Ghiță, survenită ulterior, închide un ciclu în care, de la o alegere rațională făcută în anii ’70, programul nuclear românesc a trecut printr-o tentativă de parteneriat cu China și a ajuns, cel puțin pentru un moment, în zona de interese a Rusiei.
