Din cei 69 de români care s-au prezentat, din 1990 până în 2019, în cele opt curse pentru Cotroceni, doar patru au reușit să câștige prețiosul trofeu: Ion Iliescu – de trei ori, Traian Băsescu și Klaus Iohannis – de câte două ori, iar Emil Constantinescu – o singură dată.
Victoriile lor au fost obținute uneori cu mare ușurință: la primul scrutin, Iliescu a adunat 86% din voturi, câștigând din primul tur; în 2000, tot el l-a învins pe Vadim Tudor cu 67% la 33%; cam aceeași a fost diferența și între Iohannis și Dăncilă acum cinci ani. Alteori, diferența a fost de zece procente: așa au stat lucrurile în 1996, când Constantinescu și-a luat revanșa asupra lui Iliescu, cu 54% la 46%, după ce cu patru ani mai devreme președintele în funcție îl învinsese pe candidatul CDR cu 61 la 39 la sută. Tot 10 procente i-au separat, în finala din 2014, pe Iohannis și Ponta. În schimb, Băsescu a câștigat în ambele ocazii cu mari emoții: de Năstase l-au separat două procente și jumătate, iar de Geoană – doar 70 de mii de voturi.
Și mai important e să înțelegem că victoriile s-au obținut în împrejurări foarte diferite. Și că, de fiecare dată, a existat un factor determinant. Politologii și sociologii nu sunt de acord asupra acestui factor determinant. Eu sunt în prima dintre aceste tabere și cred că izbânzile au fost decise de următoarele motive:
În cazul lui Iliescu, a fost vorba mai întâi despre postura revoluționarului: în mai 1990, românii l-au creditat ca personajul-cheie în răsturnarea lui Ceaușescu și l-au plebiscitat. Doi ani mai târziu, victoria sa a avut alt resort: părăsirea CDR de către peneliști, care au avut atunci năstrușnica idee de a-l propune candidat la președinție pe Regele Mihai, a făcut ca Iliescu să reziste asaltului unei opoziții ce propunea alternanța. În 2000, același Iliescu s-a impus fiindcă divizarea opoziției de dreapta i-a deschis calea lui Vadim Tudor în finală, iar cel de-al treilea mandat a rezultat mai curând dintr-un vot anti-extremist decât dintr-o simpatie pentru cel care își începuse cariera cu 50 de ani în urmă…
În cazul lui Constantinescu, au contat decisiv doi factori. Primul a fost solidaritatea opoziției anticomuniste: în 1996, PNL se întorsese în Convenția Democratică, fiind astfel alături de celălalt mare partid „istoric”, cel național-țărănist. Al doilea element-cheie a fost înțelegerea făcută între cele două tururi între CDR și Partidul Democrat al lui Petre Roman, care se aliase în campanie cu cel de-al treilea partid „istoric”, cel social-democrat al lui Cunescu. CDR și PD se detestau, dar au înțeles că doar guvernarea lor comună poate produce alternanța și deschide calea europeană și cea nord-atlantică.
Băsescu a învins doi lideri ai PSD, prima dată aliindu-se cu PNL, iar a doua oară – împotriva foștilor parteneri Tăriceanu, Antonescu, Orban etc. El a reușit, de fapt, să impună ideea unei confruntări bipolare, în care corupția adversarilor era alternativa la reforme. Carisma l-a ajutat și ea să ralieze un public eterogen, dar n-a fost decât un ingredient.
Deși poziționat ca total diferit de „jucătorul” Băsescu, Iohannis a profitat de pe urma votului anti-PSD (a se citi: anti-corupție) formalizat de predecesorul său, dar și de fuziunea surprinzătoare a PDL, partidul aceluiași Băsescu, cu PNL, formațiunea care l-a transformat pe fostul primar al Sibiului într-un politician cu anvergură națională. I-a fost, pe de altă parte, mai ușor să câștige împotriva Vioricăi Dăncilă decât contra lui Ponta, fiindcă prima era doar o marionetă a fostului lider al PSD, în timp ce dottore a reușit să păstreze controlul asupra aceluiași partid încă un an după ce a pierdut cursa pentru Cotroceni.
Vă las să vă imaginați cu cine seamănă cei cinci candidați care pretind că se bat, în acest moment, pentru a juca finala din 18 mai…
