Autoritatea, nu adevărul, face legea, scria Hobbes, cu mult înainte de VAR. Am petrecut trei secole și câteva zeci de milioane de morți încercând să negăm formula, să construim ordini în care regula stă deasupra celui care o aplică. Și credeam că am reușit, cel puțin în ceea ce numim arogant „lumea civilizată”. Săptămâna trecută, un simplu telefon dat de la Washington la Zürich ne-a reamintit cât de fragile sunt aceste cuceriri.
Folarin Balogun, atacantul naționalei americane, a primit cartonaș roșu la Cupa Mondială în meciul cu Bosnia, ceea ce duce la suspendare automată, adică sustrasă prin definiție oricărei voințe. Donald Trump îl sună pe Gianni Infantino în chiar ziua eliminării. Peste noapte, Comisia de Disciplină a FIFA, autoritate independentă și imparțială ca mine când judec desenele fiică-mii de 4 ani, inventează o instituție juridică inexistentă: suspendarea cu suspendare, cu probațiune de un an, iar când Belgia contestă, i se răspunde că nu are calitate procesuală. Victima nu e parte în grațierea făptașului. Night of the mind, cum s-ar spune la Washington.
Carl Schmitt definea suveranul drept cel care decide asupra stării de excepție. Normativismul, spunea el, e o iluzie de vreme de pace, fiindcă în momentul decisiv, nu norma decide, ci un cineva. Toată arhitectura postbelică (dreptul internațional, arbitrajul, „ordinea bazată pe reguli” pe care o invocăm ritualic în comunicate), a fost un pariu împotriva lui Schmitt. Pariul că putem construi mecanisme atât de automate încât să nu mai rămână loc pentru decident. Cartonașul roșu era, în felul lui modest, cea mai reușită astfel de mașinărie: o normă fără excepții, aplicată identic miliardarului și anonimului, validată de un miliard de credincioși ai celei mai răspândite religii seculare.
Criticii spun că Trump corupte tot ce atinge, dar ei ratează esențialul ca Messi penaltyurile la acest mondial. Trump n-a corupt nimic. Trump a acționat, ceea ce e în firea suveranilor de tip schmittian; cererea lui e banală, previzibilă, aproape onestă în paradigma lui. Prăbușirea morală nu e la capătul american al firului, ci la cel elvețian. FIFA nu a fost constrânsă. Nu au existat sancțiuni, ultimatumuri, tancuri pe pista de la Zürich. A existat un telefon, a sunat Lia, și o instituție care a alergat să se prosterneze înainte să i se dea un ultimatum. Timothy Snyder numește asta supunere anticipativă: prima și cea mai importantă lecție a secolului XX este că majoritatea puterii autoritare nu e cucerită cu forța. Regimurile nu sparg instituțiile; instituțiile se oferă. Infantino, care recunoaște discuția dar neagă intervenția, nu e o victimă a presiunii, ci un colaborator zelos.
UEFA vorbește despre „linia roșie depășită”, însă ea își are propriile linii roșii cu geometrie variabilă. Sepp Blatter, exhumatul moral de ocazie, ne avertizează că fotbalul nu trebuie să devină terenul de joacă al puterii politice. Când corupții de ieri devin vestalele de azi, nu asistăm la o renaștere etică, ci la un fenomen mai trist: standardele au coborât atât de jos încât până și trecutul nostru compromis arată, retrospectiv, ca o epocă de principii. Nostalgia după Blatter e forma supremă a decadenței.
Pe vremuri măcar intervenția se făcea cu perdelele trase, pentru că rușinea încă funcționa ca instituție. Acum, suveranul confirmă public că a cerut „o revizuire” și mulțumește pentru repararea „unei mari nedreptăți”. Ipocrizia, spunea La Rochefoucauld, e omagiul pe care viciul îl aduce virtuții. Am depășit stadiul omagiilor. Viciul nu se mai obosește să se încline.
America a pierdut apoi cu 1–4, iar Balogun, salvat prezidențial, a fost o umbră pe gazon. Belgienii, motivați de nedreptate, au micționat ca Manneken Pis pe cei care respectă fotbalul atât de puțin încât îi spun soccer. E tentant să citim aici o justiție imanentă, dar scorul doar ne-a consolat, n-a reparat nimic. Precedentul rămâne, iar precedentele, ca și cartonașele, nu se anulează. Poate dacă sună iar Lia…
Notă: imaginea articolului este generată cu AI și are rol ilustrativ/satiric.
