Greșelile de calendar, spre deosebire de legi, chiar funcționează retroactiv. Îți dai seama de ele abia în momentul în care opțiunea corectă a devenit indisponibilă. Dacă sunteți simpatizanți USR, nu vă va pica bine articolul de față, dar am prostul obicei de a nu-mi menaja prietenii când greșesc.
Calendarul prins în offside începe pe 18 iunie, când Înalta Curte a confirmat definitiv raportul ANI privind conflictul de interese al lui Dominic Fritz când a semnat, ca primar al Timișoarei, un PUZ întocmit de un arhitect care împrumutase campania. Atât, fără îmbogățire personală, fără dosar penal, doar eroare de procedură într-o țară în care jumătate dintre primari fac lucruri mai grave înainte de ora micului dejun. Și totuși, toate acestea sunt complet irelevante.
De ce? Pentru că USR, un partid cu un talent în comunicare și strategie invers proporțional cu intențiile și capacitățile profesionale ale oamenilor săi, nu este un partid care cere context, ci unul care a învățat România că întrebarea corectă nu este „ce s-a întâmplat, de fapt?”, ci dacă există sau nu hotărâre, chiar și de la o justiție devenită bordel PSD. Proceduralismul brutal, indiferent la circumstanțe, a funcționat exact pentru că refuza să asculte explicații. E cel puțin incoerență structurală să institui zece ani o normă care interzice nuanța și apoi să cerșești nuanță de la un public exasperat de „sistemul” cu care te-ai luptat atâția ani și care mereu își scapă oamenii pe nuanțe, prescrieri și vicii de procedură.
În iunie, demisia din funcția de președinte al partidului costa aproape nimic. ANI și ICCJ nu s-au pronunțat asupra unui mandat de partid, iar șefia USR nu era în discuție juridic și nu putea fi. De aceea gestul ar fi fost gratuit din punct de vedere legal, și profitabil din punct de vedere simbolic și de imagine. USR ar fi fost singurul partid din România care se sancționează singur înainte să fie sancționat de altcineva, care demonstrează că norma pe care a impus-o adversarilor funcționează și când doare. Iar pe 17 august, când majoritatea PSD din CCR, dând dovadă de o elucubrantă jurisimprudență, valida un amendament cu efect retroactiv, USR ar fi avut autoritatea morală de a condamna abuzul.
Un partid care își permitea în iunie să plătească trei săptămâni de titluri proaste ar fi avut în august muniție politică de război. USR a ales însă 151 de voturi din 151. Unanimitatea într-un moment de criză nu e semnul unității, e semnul absenței deliberării. Un partid cu viață internă reală produce un minim de douăzeci de oameni care spun ceva incomod, votează invers și rămân în sală. Unanimitatea sub asediu e reflex de buncăr, iar buncărele transformă orice revizuire ulterioară în trădare. Cu asemenea reflexe totuși să nu se mai mire când adversarii politici îi acuză (aberant) de neo-marxism.
Să ne înțelegem, demisia acum ar fi capitulare, validând precedentul eliminării adversarilor prin legislație pe persoană fizică. Dacă în iunie ar fi fost un act de forță, în august devine un act de supunere. Și știm foarte bine (mai ales după experiențele cu Trump) că atunci când ai de-a face cu golani, supunerea doar înrăutățește situația.
Opțiunile USR-ului sunt modeste în acest moment, și pornesc de la renunțarea la limbajul care confundă apărarea unui om cu apărarea Constituției, pentru că electoratul care ar trebui convins de argumentul neretroactivității nu e cel din Piața Operei, ci acela care crede deja că statul de drept e un aranjament între cei care au acces la el și care, așa cum am spus de mai multe ori, are o gândire mai ales binară, cu care încearcă să compenseze complexitatea în creștere a realității. Nu am nimic personal cu Dominic Fritz, chiar îl consider liderul de care are nevoie USR în acest moment (deși va fi înlocuit cu siguranță la următorul congres) și primarul de care are nevoie Timișoara. Greșeala lui însă, repet, nu a fost conflictul de interese, ci cele două luni dintre 18 iunie și 17 august, mai ales pentru că validează discursul suveranist.
USR a ratat încă o oportunitate de a se diferenția de mocirla politică cu care ne murdărim existența, încă o oportunitate de a arăta că nu este un partid de lider mesianic, cu toate eforturile trecute ale viitorului suspendat (sper) președinte al țării, Nicușor Dan, și mai ales ale lui Cătălin Drulă (ca strategie de comunicare) de a-l transforma în așa ceva.
Euforia de pe canalele de social media ale USR după confirmarea lui Dominic Fritz în funcție, însoțită de mesajul „Nu mor caii când vor câinii”, este absolut nejustificată. Caii ar fi trebuit să se sinucidă înainte, pentru binele grupului. Acum e prea târziu, și într-adevăr nu se mai poate da satisfacție câinilor.
