Acum câteva zile, înainte să fie arestați, își băteau joc de DIICOT și chemau procurorii, în zeflemea, să vină să le mai facă o percheziție la vilă. Acum, avocații lor pledează la Miami pentru a nu fi extrădați în Marea Britanie, pentru că, vezi Doamne, au dosare în România.
Patru ani au trăit în justiția noastră și au învățat-o pe dinafară. Știu că aici rechizitoriile se întorc la procurori pe vicii de procedură, că probele se pierd pe drum, că termenele se amână până se uită lumea de ele.
Știu că aici poți pleca din țară, deși ești sub control judiciar, iar cetățenii află din presă că ți s-a ridicat interdicția abia când tu ești deja în avion. Știu că aici nici măcar sechestrul nu e sechestru: procurorii spun că și-au vândut liniștiți mașinile de lux puse sub sechestru.
Mai crunt de atât nu putea fi umilit statul român. Nu ne-o spune Bruxelles-ul, ne-o demonstrează doi făptași acuzați că au exploatat zeci de femei: ne-au probat sistemul pe pielea lor și au tras concluzia că nicăieri în lume nu e mai comod să fii anchetat.
Iar în tot spectacolul ăsta, singurele care plătesc sunt femeile care au avut curajul să vorbească aici.
Circulă zilele astea o filmare în care Andrew Tate bate o femeie cu cureaua. Nu e o probă nouă în niciun dosar, dar spune totul: imaginile există de un deceniu, le-a văzut o lume întreagă, și individul tot n-a ajuns în fața unui judecător. A ajuns, în schimb, idol pentru milioane de băieți, captivați de „manosferă”. De acolo li se trage convingerea că se poate orice.
Britanicii au strâns probe, au ajuns la șapte victime și au trecut la fapte. Noi am avut dosarul primii, l-am avut acasă, cu victime care vorbeau limba noastră, și l-am ținut în sertar până a ajuns pledoarie de apărare pentru inculpați.
Dosarul Tate se mai poate repara, teoretic. Viața femeilor care au trecut printr-un dublu calvar, nu. Ele au trecut prin abuz o dată, când li s-a întâmplat, și a doua oară, în fiecare an în care statul le-a ținut în așteptare, le-a scăpat numele pe portalul instanțelor și le-a lăsat pradă haitei de pe internet. La prima traumă, statul n-a fost acolo să le apere. Pe a doua, le-a produs-o chiar el.
sursa foto: Europa Liberă
