Deși foarte rar port pălăria optimistului de serviciu (în principiu pentru că lumea în general subestimează riscurile, și eu sunt mereu acolo să le reamintesc stricând petrecerea), acum simt (bineînțeles) nevoia să înot împotriva curentului de jelanie și catastrofism.
Există o lege a sistemelor complexe pe care nicio moțiune n-o poate cenzura: orice sistem care își pierde capacitățile de reformare și adaptare este învins de entropie ca formă de organizare și, inevitabil, dispare. Pe 5 mai 2026, cu 281 de voturi „pentru”, cleptobirocrația autohtonă a făcut primul pas conștient spre auto-anihilare. Din păcate, consecințele se vor răsfrânge și asupra noastră. Din fericire, totul se va schimba radical într-un viitor nu foarte îndepărtat, probabil (speram) chiar din 2028.
PSD și AUR au demis un guvern care, cu toate stângăciile lui, încerca să facă ceea ce statul român evită sistematic de trei decenii: să-și pună cheltuielile în acord cu veniturile, să listeze la bursă companii ineficiente, să închidă portițe fiscale și să onoreze jaloanele PNRR. Reforma însăși a fost încadrată drept act de trădare națională.
În teoria sistemelor complexe adaptive, supraviețuirea pe termen lung a unei structuri depinde de două capacități: să detecteze semnalele din mediu și să-și restructureze conexiunile interne ca răspuns. Un sistem care nu se poate adapta nu „rezistă”, doar amână colapsul, acumulând în acest timp tensiuni care fac colapsul tot mai violent.
Teoria sistemelor complexe adaptive, așa cum a fost dezvoltată de Stuart Kauffman, John Holland și Santa Fe Institute, descrie orice organizare durabilă (organism, ecosistem, economie, stat) ca pe o rețea de agenți interconectați care procesează informație din mediu și își ajustează comportamentul. Pentru ca un astfel de sistem să supraviețuiască într-un mediu schimbător, are nevoie de trei proprietăți simultane: variabilitate internă (suficientă diversitate de noduri și conexiuni cât să poată genera răspunsuri noi), conectivitate selectivă (capacitatea de a întări legăturile care funcționează și a le slăbi pe cele care nu) și bucle de feedback funcționale (semnalele negative ajung la centrii de decizie și produc corecții, nu sunt absorbite de zgomot sau reprimate). Cleptobirocrația românească a optimizat, decenii la rând, fix pentru opusul acestor trei proprietăți. Variabilitatea a fost redusă prin captura administrativă (aceiași oameni circulând între partide, instituții, agenții, consilii de administrație, într-o homeostazie de elită). Conectivitatea selectivă a fost înlocuită cu conectivitate clientelară (legăturile se întăresc nu pe baza performanței, ci a loialității, ceea ce face ca semnalele de eficiență să fie irelevante în interiorul rețelei). În fine, buclele de feedback au fost, sistematic, scurtcircuitate, iar orice mesaj din mediu care contrazice interesul rentier (deficit nesustenabil, scăderea încrederii instituționale, etc.) e fie negat retoric, fie etichetat ca „atac la suveranitate”.
Ce s-a întâmplat pe 5 mai e exact ceea ce Kauffman ar numi un sistem blocat într-un bazin de atracție suboptim, un echilibru pe care sistemul îl preferă pentru că e familiar, deși îl conduce spre prăbușire. Bolojan a fost, în limbajul acestei teorii, o perturbație adaptativă, adică un input care ar fi putut împinge sistemul către un alt bazin (atractor, în limbaj mai tehnic), mai stabil pe termen lung, dar mai puțin profitabil pe termen scurt pentru nodurile dominante. Reacția sistemului a fost atavică: a mobilizat anticorpi (PSD-AUR-PACE), a generat o narațiune imunitară („distrugerea economiei, vânzarea averii statului”) și a expulzat perturbația cu votul de marți. Problema e că fiecare astfel de respingere reduce și mai mult capacitatea sistemului de a răspunde la perturbația următoare. E ceea ce în ecologie se numește pierdere de reziliență: sistemul pare stabil până în momentul în care nu mai e, iar tranziția între cele două stări nu e graduală, ci catastrofică (în sensul matematic al termenului, nu ca metaforă jurnalistică). Ecosistemele dispărute, recifele de corali colapsate, imperiile prăbușite peste noapte împărtășesc această caracteristică: o lungă perioadă de aparentă funcționare urmată de o destrămare bruscă, declanșată de o perturbație care, în trecut, ar fi fost absorbită fără probleme. România post-5 mai a intrat oficial în zona de reziliență erodată. Următoarea criză (fiscală, geopolitică, demografică) nu va mai găsi un sistem capabil să se reformeze. Întrebarea nu mai e dacă va veni, ci dacă vom fi pregătit arhitectura post-tranziție înainte ca golul să fie ocupat de ceva mai rău decât sistemul de azi.
Paradoxul este că dacă sistemul s-ar fi schimbat suficient cât să supraviețuiască, am fi fost captivii sai inca mulți ani. Un guvern Bolojan ușor reformator, dar tolerat, ar fi tăiat exact atât cât să întârzie criza fără să o rezolve. Am fi avut o agonie lungă, controlată, cu jumătăți de reformă și micro-capitulări, similar cu modelul italian al deceniilor 80-90, dar fără bunăstarea italiană precedentă.
Sistemul a refuzat această cale. PSDAUR, în loc să gestioneze tranziția, vor încerca acum să gestioneze criza, dar fără reformă, cu împrumuturi foarte scumpe și bani pierduți din PNRR, cu retorică populistă și cu o coaliție cromatic și politic improbabilă. Întrebarea nu e dacă vor eșua, ci cât de repede și de spectaculos o vor face.
Bolojan a fost sacrificatul de astăzi. Îi mulțumim pentru lucrurile bune, mai ales pentru că a încercat să spună adevărurile bugetare pe care politicianul român le ocolește din 1990. Îi mulțumim și pentru greșeli, numeroase dar nu de neiertat, cum ar fi comunicarea politică defectuoasă, încrederea excesivă în coaliția cu PSD, incapacitatea de a construi o narațiune publică în sprijinul reformei. Doar din greșeli învățăm, iar prima lecție este că reforma, când e făcută pe jumătate și negociată cu cei pe care urmează să-i deranjeze, nu produce nici sta-bi-li-ta-te, nici schimbare adaptativă, ci doar reacții de conservare.
Totuși, avem mult de treabă în următoarele 18-24 de luni:
- Să construim arhitectura post-colaps. Prăbușirea cleptobirocrației va lăsa în urmă un vid care, dacă nu e ocupat de cineva care a gândit serios problema, va fi ocupat de ceva încă mai rău: un naționalism pseudo-suveranist combinat cu populism economic, adică varianta românească a modelului inspirat de MAGA care transformă democrațiile vulnerabile în autocrații.
- Să refuzăm narativa „eroului providențial”. România nu are neapărat nevoie de un alt Bolojan (ca să nu mai vorbim despre Nicușor Dan), sau de orice lider cu proiecții mesianice, ci de o coaliție liberală-pragmatică suficient de largă și unită încât să nu stea la mâna cleptobirocrației. Asta înseamnă lucru în echipă, ceea ce pare a fi cel mai dificil pentru cei din această zonă politică, în care fiecare e cel mai deștept și nu are nevoie de nimeni (mentalitate în general de antreprenor, care nu întotdeauna se potrivește cu politica). Suveraniștii roșii și galbeni sunt mai eficienți pentru că își recunosc măcar subconștient limitele și înțeleg că singura lor șansă este de a colabora pentru a-și depăși deficiențele cognitive.
- Să investim în diagnoză înainte de soluție. Comunicarea publică deficitară a guvernului Bolojan a contribuit decisiv la propria cădere și erodează susținerea publică. Următoarea încercare nu-și mai poate permite să mențină această dezastruoasă deficiență și liderii ei vor trebui să angajeze în sfârșit niște profesioniști în domeniu.
Și România se va schimba, în cele din urmă, și se va adapta ritmurilor lumii din jur. Sau va dispărea, pentru că va merita să dispară. Sistemele care refuză sistematic feedback-ul nu sunt „victime” ale istoriei, ci ale propriilor alegeri colective, repetate, deliberate.
Pe 5 mai 2026 am asistat la o astfel de alegere. Ar putea fi, paradoxal, una bună pentru noi dacă vom ști să folosim timpul rămas până la prăbușire. Asta este o oportunitate. Una pe care n-am avea voie s-o ratăm. Așa că să urmăm de această dată invitația președintelui-backpacker la calm și să ne pregătim pentru schimbările care urmează, pentru că nu va fi ușor, dar România onestă (cea reală, nu cea din campanii) va învinge inevitabil cleptobirocrația.
