36 de ani de la izbucnirea Revoluției, la București, în 21 decembrie 1989.
În 20 decembrie, Timișoara devenise primul oraș liber de comunism din România, după o luptă teribilă de patru zile, în care regimul ceaușist ucisese aproape 100 de oameni și rănise alte sute.
În seara de 20 decembrie, la TVR a apărut Ceaușescu. Livid la față, avându-i alături pe coana Leana și încă vreo câțiva din camarilă. A ținut o cuvântare care a confirmat zvonurile șușotite și știrile aflate pe ascuns de la Europa Liberă.
Da, la Timișoara se întâmplase ceva! Presa de stat ascunsese până atunci totul. Programul de două ore de la TV, radioul și ziarele trăncăniseră aceleași chestii pe care nu le mai băga nimeni în seamă: poporul era fericit să construiască socialismul, zburam cu toții către cele mai înalte culmi, mult-iubitul conducător ne conducea, bla-bla-bla.
Apoi a apărut Ceaușescu. Brusc. A început să spună că agenturile străine, că Oculta, că dușmanii poporului, că huliganii plătiți au provocat dezordini la Timișoara.
Dar noi eram suverani și independenți, trebuia să luptăm cu străinii, să ne apărăm neatârnarea.
A dat ordin ca, a doua zi dimineață, oamenii să fie scoși iar cu forța de la locurile de muncă și aduși în Piața Palatului (actuala Piață a Revoluției), într-un miting de solidarizare cu el. Avea nevoie de o confirmare populară pentru crimele pe care le pregătea.
În 21 decembrie, dimineața, zeci de mii de oameni flămânzi și înghețați au fost aduși ca oile în fața CC-ului (actualul sediu al MAI). Numai că, de data asta, n-a mai existat solidarizare.
În mulțime apăruseră și revoluționari veniți cu trenul de la Timișoara, care au început să strige. Lumea știa deja ce se întâmplase și era înfricoșată și înfuriată.
Securiștii de la USLA au făcut greșeala să dea o GELA (grenadă cu efect luminos și acustic) în momentul în care, din cauza îmbulzelii, s-a produs o busculadă într-o intrare laterală a pieței.
Toată lumea era stresată, nu doar populația, pentru că presiunea era foarte mare și pe aparatul represiv.
Grenada a rupt vraja. Au început țipetele, urletele, panica. Oamenii au aruncat pancartele și au fugit care-ncotro. Totul, transmis în direct la TV. Poporul a văzut uimit că regimul care părea indestructibil se clatină.
Ceea ce a urmat se știe. Circa 1.000 de oameni au rămas să protesteze în Piața Universității. Spre seară a început represiunea împotriva lor. Au fost uciși cu zecile.
A doua zi dimineață, pe 22 decembrie, muncitorii de pe marile platforme industriale au rupt porțile pe care securiștii și activiștii de partid le sudaseră peste noapte și au pornit spre centru.
În jurul orei 10.00 dimineața erau zeci de mii. Până la 12.00 deveniseră sute de mii.
Armata a dat înapoi. Trupele au scăpat pur și simplu de sub controlul generalilor. Ministrul Milea se sinucisese. Numit în locul său, Stănculescu n-a îndrăznit să ordone să se tragă cu tancurile în popor. Oricum, soldații nu mai răspundeau la comenzi. Generalul a ignorat ordinul lui Ceaușescu de a aduce unități blindate în jurul CC-ului asediat și a ordonat ca armata să se retragă în cazărmi.
La ora 12.06, Ceaușescu a fugit, ajutat de Securitate, de pe acoperișul CC-ului.
Securitatea a pus în mișcare planul de luptă „Rezistența”, care prevedea gherila pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic. Ceaușescu urma să fie dus în siguranță într-un buncăr, de unde să preia comanda.
În paralel, circa 2.000 de securiști din USLA și Direcția a V-a au început, din seara de 22 decembrie, să tragă. În zilele următoare, România a fost sub teroare. Acești teroriști, care s-au făcut vinovați de cei aproape 1.000 de morți de după fuga lui Ceaușescu, n-au fost niciodată trași la răspundere. Ei au rămas printre noi până azi, ca să ne spună versiunea lor a istoriei.
Au avut acces în toți acești ani nu doar la rețelele de informatori de dinainte de ’89, la bani, la pârghiile politice și economice, ci și la principalele canale de comunicare. Și-au impus povestea lor, a „Securității patriotice”. Discursul din 20 decembrie al lui Ceaușescu, înjurat și disprețuit de o națiune întreagă atunci, a fost preluat de Securitate după 1990 și până azi.
Au trecut 36 de ani și rescrierea istoriei a reușit, în bună măsură. Azi, românii cred că în ’89 a fost o lovitură de stat dată de agenturile străine împotriva suveranității poporului. Noile generații nu știu de foamea, frigul și frica în care se trăia. Tinerii de azi cred că în comunism era un fel de social-democrație norvegiană de azi, adică toată lumea trăia fericită și îndestulată, că-ți dădea statul masă, casă și serviciu.
Când le spui că nu puteai să ieși din țară, sunt șocați. Și au impresia că exagerezi. Pentru că părinții lor le-au spus altceva. Că se trăia bine.
