În România anului 2025, moartea nu mai vine doar din boli, ci și din greșeli inimaginabile. Recent, în Vrancea, un bebeluș a fost injectat cu adrenalină în loc de vitamina K, dintr-o eroare care nu ar fi trebuit să existe nici într-un coșmar. Un gest de rutină a devenit o luptă pentru supraviețuire. Și totul din cauza unei realități incomode pe care o ignorăm de ani de zile: în școlile care formează asistenți medicali sunt acceptați tineri care nu au nici măcar un minim nivel de alfabetizare funcțională.
Asistența medicală modernă este o profesie complexă. Un asistent medical nu mai înseamnă doar administrarea unui tratament sau efectuarea unor manevre simple. Astăzi, un asistent trebuie să înțeleagă protocoale complicate, să interpreteze date medicale, să reacționeze rapid în caz de urgență și să gestioneze tehnologii avansate. Nu mai este vorba doar de dexteritate, ci și de o capacitate reală de a înțelege, analiza și lua decizii rapide, corecte.
Cu toate acestea, în goana după diplome și „producție de personal” nu doar pentru România ci și pentru întreaga Europă, școlile postliceale de la noi din țară au coborât atât de mult ștacheta încât la studii sunt acceptați tineri care abia știu să citească, să scrie corect sau să înțeleagă un text minim de specialitate. Când intrarea într-o meserie atât de complexă se face fără o selecție riguroasă, accidentele nu sunt accidente: sunt catastrofe anunțate.
Privind spre Vest, vedem un contrast dureros. În țări precum Germania, Franța sau Marea Britanie, formarea unui „nurse” presupune studii universitare de trei până la patru ani, cu o bază teoretică solidă și sute de ore de practică sub supervizare strictă. În Germania, de exemplu, admiterea la școlile de nursing presupune cunoștințe avansate de biologie, chimie și matematică, testate riguros. În Franța, studenții trebuie să treacă un concurs național de admitere, unde rata de promovabilitate este extrem de scăzută tocmai pentru a menține standardele înalte. În Marea Britanie, procesul de admitere include, pe lângă evaluări academice, și teste psihologice și interviuri complexe, menite să evalueze capacitatea candidatului de a face față stresului și complexității meseriei.
În toate aceste țări, fără o pregătire academică serioasă și fără o evaluare continuă a competențelor, nu poți nici măcar visa să practici ca asistent medical.
În România, în școlile postliceale în care se formează asistenții medicali, mai apare din când în când ideea acceptării absolvenților de liceu care nu au luaat Bacalaureatul.
Cazul bebelusului din Vrancea nu este singular. Este doar vârful aisbergului. În fiecare zi, în spitalele din România, lipsa de pregătire și de înțelegere a ceea ce presupune îngrijirea unui om bolnav poate transforma o procedură banală într-un pericol de moarte.
Este timpul să recunoaștem: am ajuns să transformăm o profesie de o complexitate uriașă într-un câmp minat de incompetență. Am permis accesul la școlile sanitare fără criterii reale de selecție, fără evaluare serioasă a cunoștințelor de bază, fără responsabilitate.
Aici nu mai este vorba despre vocație sau despre empatie, ci despre alfabetizare funcțională, despre capacitatea minimă de a înțelege instrucțiuni, de a calcula doze, de a acționa corect sub presiune. Și nu putem cere performanță acolo unde am acceptat ignoranță de la început.
Un copil, la început de viață, a fost aproape ucis de această nepăsare generalizată. Câte alte tragedii trebuie să mai suportăm până să înțelegem că sănătatea oamenilor nu poate fi lăsată pe mâna nepregătirii?
Dacă nu schimbăm criteriile de admitere și standardele de formare pentru asistenții medicali, fiecare spital din România va deveni o bombă cu ceas.
Și ce e mai tragic — această bombă va exploda mai devreme sau mai târziu peste noi toți.
