fbpx

Yutori – şcolile făcute să fie bine copiilor

Newsletter

Înscrie-te la Newsletter-ul nostru si te ținem la curent cu tot ce mai apare.

Yutori este ca dorul românesc: un cuvânt japonez greu de tradus, dar pe care l-am putea asimila cu „bunăstare psihologică” și cu o înclinare a individului spre a avea o „perspectivă pozitivă”[1]. 

Dacă nu ai Yutori în viață, degeaba ai bani, zice înțelepciunea lor populară și de aici s-au născut politici publice cel puțin în domeniul muncii, administrației și managementului. „Spre exemplu, o reducere a numărului orelor de muncă este o condiție primară pentru viața Yutori” [2] credeau japonezii în 1989, încă aflați la acel moment în bula economică ce avea să se spargă în anii ‘90. 

Dar Yutori este mult mai complex. În „Sondajul național privind preferințele stilului de viață” [3], Yutori a fost clasificat pe cinci dimensiuni, și acestea considerate insuficiente mai târziu, după cum urmează: economic, timp, spațiu, psihologic și general.

Dimensiunile Yutori au continuat să fie cercetate, întoarse pe toate părțile, ca în 2001 cercetătorii să ajungă la concluzia că miezul Yutori este mulțumirea.

„Mulțumirea a fost factorul de bază al Yutori (…), în timp ce factori materiali, cum ar fi timpul liber, bogăția economică și facilitățile de mediu au acționat în sprijin.”[4]

Ani mai târziu, cercetătorii japonezi Yu BAI de la Universitatea din Tokyo și Ryuichi TANAKA de la RIETI (The Research Institute of Economy, Trade and Industry) au avut curiozitatea să vadă cum schimbarea curriculumului pentru copiii din clase primare și gimnaziu din anii ‘80 a influențat viața profesională și bunăstarea adulților de mai târziu. 

Dar să ne plasăm mai întâi în contextul japonez care i-a dus la Yutori. 

Japonia este studiu de caz în pedagogie și dacă nu se mai studiază în facultățile de științe ale educației, ar trebui. Japonezii au început să se gândească serios la educație în 1947. 

Înfrântă și insulară, Japonia a avut însă puterea să devină „miracolul economic post-război”. 

Cum? Investind masiv în singura resursă pe care o mai avea: cea umană. Și-a dat seama că nu o să poată face performanță industrială sau inovare fără oameni foarte bine educați, disciplinat așezați în fața unui curriculum din ce în ce mai consistent pe măsura trecerii anilor, cu mare grijă pentru trierea vârfurilor și de aici, prinși într-o competiție devenită acerbă. 

Deși autorii nu găsesc cauzalitate între cerințele academice din ce în ce mai ridicate, orientarea aproape exclusivă spre rezultate superioare la examene, competiția acerbă și anii ‘70 marcați de sinucideri și o degradare crescândă a sănătății mintale a copiilor. Părinții simt nevoia unei schimbări de paradigmă, sănătatea copiilor lor devine mai importantă decât succesul economic al nației. 

Așa ia naștere educația Yutori. Educația relaxată. Care vine cu reducerea conținuturilor și a timpului de școală în favoarea studiului individual și a activităților extracurriculare. 

După 50 de ani de Yutori, iată, Japonia trage iar linie. Deși nu toate efectele acestei politici sunt negative, dimpotrivă, s-a observat o dezvoltare a unor competențe specifice mult mai rapidă și mai eficientă în rândul elevilor cu o motivație mai crescută sau care au beneficiat de sprijin, autorii accentuează rezultatele negative care s-au tradus în joburi mai prost plătite în viața adultă și în preferința adulților de a sta mai degrabă șomeri. Dar nu e rău să te mulțumești cu puțin. Atâta vreme cât ești mulțumit, ai Yutori.

Într-un raport al Japan International Cooperation Agency (JICA) din 2004, abandonul școlar, apatia tinerilor din anii ’80 au fost determinate de „înghesuirea excesivă a conținutului educațional în perioada de creștere economică ridicată”.[5]

De aceea, soluția discutată și agreată de societate a fost o nouă direcție a educației care urmărește să facă educația mai împlinită și să încorporeze „spațiul de creștere (Yutori) prin măsuri precum selecția atentă a conținutului educațional și reducerea orelor de predare, o mai mare flexibilitate în curriculum și crearea unui mediu care să ofere școlilor libertatea de a dezvolta creativitatea.”[5]

Contraargumentul contestatarilor a fost că acest „spațiu de creștere” (Yutori) induce o presupusă „scădere a capacității academice în rândul copiilor și tinerilor”[5].

Întrebarea a rămas însă: e mai bine sau mai rău cu Yutori și pentru cine? E bine că indivizii sunt mai fericiți sau interesul stupului e mai important? Unde găsești echilibrul între cele două sau cum depășești depresia academică? Cum extrapolezi astfel de concluzii în alte culturi?

Calculând în mari cicluri educaționale însă, alternanța Yutori / non-Yutori este cu siguranță un proces ciclic și natural, iar intuiția îmi spune că este strâns legat de sinusoida creșterilor și descreșterilor economiei unei țări. Dacă economia duduie, educația tinde să devină competitivă, crudă, orientată spre succes. Perioadele de depresie economică însă au alte pretenții de la capitalul uman. Acesta, capitalul, trebuie să fie creativ, să scape cumva din strânsoarea competiției și să vină cu idei noi și soluții de ieșire din criză. Dar ce faci când cele două sinusoide se decuplează? 

Mă identific cu generația studiată, în ‘80 eram o mândră școlăriță în clasa întâi din România și poate de aceea nu mă pot abține să nu îmi imaginez o paralelă similară între natura școlii românești și performanța economică a țării.

La începutul anilor ‘80, România era în pragul unei duble provocări. Economia globală intra într-o recesiune dramatică, iar Nicolae Ceaușescu a luat decizia nebună să plătească datoria externă. „Aceste efecte au fost însoțite de schimbări (…) cu impact major asupra stimulării inovării tehnologice și a intrării în următoarea eră a industrializării și dezvoltării.”

Criza economică mondială din anii ‘81 – ’83 nu este una prea cunoscută în România pentru că s-a suprapus peste propria noastră criză și dramă din anii ‘80. Criza mondială însă „a afectat nu doar țările bogate, ci și țările din Lumea a Treia. Mai mult de 30 de țări dezvoltate au intrat în incapacitate de plată, renegociere și restructurare a datoriilor suverane.” [6]

Totuși, criza anilor ’80 din România nu a fost neapărat un punct de răscruce pentru reașezarea școlii, nici ca filozofie, nici ca structură. Nici măcar Revoluția din decembrie 1989.

Dimpotrivă, la 34 de ani de la Revoluție sistemul de educație a rămas centralizat și chiar și-a întărit în unele locuri poziția de forță (vezi politizarea ARACIP, rectoratele pe viață sau falsa desființare a inspectoratelor școlare și înființarea de direcții județene ce vor fi astfel și mai puternic controlate politic, modificări aduse chiar anul trecut de noul pachet de legi ale educației). S-a pus și se pune accent pe conținuturi stufoase, neatractive și necorelate, elevii sunt orientați spre a avea rezultate la teste și examene și sunt plasați într-o competiție acerbă pentru cele mai bune școli și licee, școala e dezlipită de realitatea socială și economică iar absolvenții își găsesc din ce în ce mai greu locul pe piața muncii. A crescut frecvența sinuciderii în rândul copiilor și adolescenților și a cazurilor în care presiunea școlii afectează grav sănătatea fizică și psihică a elevilor. 

„Într-un studiu realizat în România în anul 2020, cu 10.114 adolescenți din toate județele țării (vârsta medie 17 ani), 48,9% dintre tineri au avut cel puțin o dată gânduri de suicid, 27,1% erau triști tot timpul și nu puteau scăpa de tristețe, 21,5% au avut perioade în care s-au simțit depresivi în ultimele șase luni. Într-un alt studiu comparativ se sublinia faptul că rata suicidului în România la adolescenții sub 15 ani este mai mare decât media europeană”.[7,8]

Zilele trecute, simulările pentru viitorul set de examene din Evaluarea Națională au arătat nu doar că nivelul academic al elevilor este în continuă scădere, acest aspect este surprins regulat de testările internaționale în ultimii 10, 15 ani, dar și că este dramatic de scăzut (spre exemplu, 6 din 10 elevi nu au atins pragul minim de competențe la matematică). 

Chiar și fără a ne uita pe cifre, doar uitându-ne la sistemul de educație, am putea trage concluzia că, de fapt, România s-a aflat într-o continuă creștere economică. Și așa și este.

În „Cine a făcut România – Răscrucile noastre”, Cristian Ghinea spune că creșterea economică de după cel de al Doilea Război Mondial „s-a manifestat și în lumea liberă, și în comunism” [9], a fost doar o „diferență de ritm a motoarelor de creștere”. Deși cu frâna de mână trasă, PIB-ul României a crescut din 1950 până în 1989 de mai bine de trei ori. [10]

Din 1990 până în 2021, PIB-ul per capita al României a crescut chiar de patru ori. [11]

Deși în esență e de dorit, creșterea economică a fost pe o perioadă prea lungă, iar sistemul de educație s-a decuplat, a rămas fără suflu și a început să se relaxeze. Însă nu se relaxează conștient, asumat, analizat și trasat prin politici publice realiste, ci din oboseală morală, ca o sacoșă veche de rafie în care au început să apară găuri care se tot lărgesc pe măsură ce tot îndeși în ea.

Relaxarea se petrece pe mai multe paliere:

Pe de o parte, școlile de țară au pierdut demult cadența, analfabetismul funcțional și abandonul școlar, hrănite în special de rural, au ratele cele mai crescute din Uniunea Europeană și absenteismul atât al elevilor, cât și al profesorilor este acceptat și endemic. 

Pe de altă parte, în școlile de oraș presiunea pe note și examene în tandem cu conținuturile îmbâcsite, îngrămădite în niște planuri cadru care nu mai respectă nicio măsură de igienă și sănătate a copiilor, a devenit insuportabilă. Din ce în ce mai mulți elevi și părinți au renunțat la lupta inutilă cu sistemul. Elevii lipsesc de la orele balast cu acordul părinților, orele reale se petrec la meditații iar profesorii notează nerealist cu note mari pentru a întreține iluzia „școlilor bune”. O sutime în intervalul 9.80 și 10 a ajuns să facă diferența între succesul și eșecul școlar. 

Absolvenții de universități și licee pedagogice nu se mai îndreaptă spre cariera didactică, dar acesta este un fenomen prezent în toate țările Uniunii Europene, pe continentul american sau în anumite țări din Asia.

Anul trecut, comunitățile școlare au așteptat entuziaste modificările legislative care să integreze, relaxeze, experimenteze și inoveze. Dar acestea nu au venit și atunci educația românească va continua să își caute și să își croiască singură propria formă de Yutori. Numai că nu profesioniștii în educație sau politicienii vor fi cei care vor construi cadre noi, ci elevii vor fi aceia care vor renunța dând astfel școlii o altă față și dimensiune.

Pentru că primul pas care le asigură elevilor Yutori, mulțumirea, este pasul simplu de a ieși din capcana sistemului. Avem o soluție: descentralizarea. Dar una reală, autentică. Însă deocamdată aceasta rămâne în unele limbi și culturi tot un cuvânt nedeslușit precum Yutori.

 

____

[1] The structure of Yutori and its functions, MIYAKO YAMASHITA, Graduate School of Human Sciences, Osaka University, Yamada-oka, Suita, Osaka 565-0871, Japan, RYUICHIRO YAGI, International Economy and Work Institute, Kitahana-higashi, chuo-ku, Osaka 540-0031, Japan, HIDEO FURUKAWA, Faculty of Intercultural Communication, Ryukoku University, Seta, Otsu, Shiga 520-2194, Japan (https://onlinelibrary.wiley.com/doi/pdf/10.1111/1468-5884.00180), Japanese Psychological Research, 2001, Volume 43, No. 4, 225–234, Special Issue: Consumer behavior 

[2] White paper on the national lifestyle, fiscal year 1989, Economic Planning Agency 1989 

[3] Economic Planning Agency, National Lifestyle Bureau, 1990, 1999

[4] The structure of Yutori and its functions, MIYAKO YAMASHITA, Graduate School of Human Sciences, Osaka University, Yamada-oka, Suita, Osaka 565-0871, Japan, RYUICHIRO YAGI, International Economy and Work Institute, Kitahana-higashi, chuo-ku, Osaka 540-0031, Japan, HIDEO FURUKAWA, Faculty of Intercultural Communication, Ryukoku University, Seta, Otsu, Shiga 520-2194, Japan (https://onlinelibrary.wiley.com/doi/pdf/10.1111/1468-5884.00180), Japanese Psychological Research, 2001, Volume 43, No. 4, 225–234, Special Issue: Consumer behavior

[5] The History of Japan’s Educational Development – What implications can be drawn for developing countries today, March 2004, Institute for International Cooperation Japan International Cooperation Agency (https://openjicareport.jica.go.jp/pdf/11778784.pdf)

 [6] The strange case of Romania’s Nicolae Ceaușescu: when the liquidation of sovereign debt results in country total damaging, George Georgescu, National Institute for Economic Research, Romanian Academy, April 2023

(https://mpra.ub.uni-muenchen.de/117196/1/Romania%20Foreign%20Debt%20Crisis%201981.pdf)

[7] Sănătatea mintală a copiilor și a adolescenților din România – Scurtă radiografie – Mihai Copăceanu, Psiholog, doctor în medicină Irina Costache, Psiholog, doctor in studii de gen, UNICEF 2022

 [8] Sex, alcool, marijuana și depresie in rândul tinerilor din Romania. Studiu național cu participarea a peste 10.000 de tineri si 1.200 de părinți, Ed. Universitară, București 2022

 [9 ] Cine a făcut România – Răscrucile noastre, Cristian Ghinea, Editura Humanitas, București, 2023

[10] România și Europa: Acumularea decalajelor economice (1500 – 2010), Bogdan Murgescu, Polirom, Iași, 2010

[11] Victor Axenciuc, Produsul intern brut al României 1862 – 2000 în serii statistice seculare și argumente metodologice, vol. 1, p. 37, tabel A1 pentru anii 1862 – 2000: Banca Mondială

Nu fi pufi

Dă un share

Lasă un comentariu

SCRIE ȘI TU


Poți contribui și tu la Comunitatea Liberală 1848 completând formularul de mai jos.

 

    This will close in 0 seconds

    -
    00:00
    00:00
    Update Required Flash plugin
    -
    00:00
    00:00