În timpul negocierilor pe PNRR cu Comisia Europeană, m‑a frapat foarte mult preocuparea celor de acolo față de stabilitatea financiară a României. Adică nu era doar așa, o temă între altele. Era Tema, cu majusculă. Cele mai multe dintre reformele discutate aveau legătură cu asta – și celebra reformă a pensiilor și a pensiilor speciale, și modalitățile de a raționaliza celelalte cheltuieli. M‑am simțit ca peștele în apă pentru că am tot scris de‑a lungul anilor despre populismul bugetar. Doar că nu am simțit vreodată în spațiul public românesc că aceasta e o preocupare majoră. A discuta despre buget pare în România o țăcăneală de economist. În 2016, am asistat la o scenă fabuloasă în care o membră a guvernului făcuse o lege cu un impact bugetar de 12 miliarde de lei și, la întrebarea legitimă a prim‑ministrului dacă a discutat cu Ministerul de Finanțe, ne‑a trântit nervoasă că e treaba lor să găsească bani. Și acela era un guvern de oameni deștepți (doamna a fost foarte scurt membră acolo, a dispărut din viața publică așa cum a apărut, fără vreo urmă). Atunci mi s‑a părut foarte amuzant și bizar, dar, din experiența mea ulterioară ca demnitar, acel dialog era absolut relevant pentru modul de a gândi politici publice. A fost un coșmar partea asta de negocieri PNRR pentru că cei de la Comisie vedeau tot Planul ca pe un instrument de însănătoșire a societății românești, care suferă de dezechilibre financiare majore, în vreme ce, în România, Planul fusese tratat de PNL și Iohannis ca o uriașă plăcintă cu bani de dat la clientelă.
Și problema nu ține doar de modul în care niște ministere discută sau nu unele cu altele. Problema de fond ține de modul în care sistemul politic și spațiul public se alimentează reciproc cu un soi de gândire mistică, unde bugetul este un sac fără fund, unde treaba statului este să dea și unde orice discuție rațională este împiedicată de un sentiment că fiecare trebuie să apuce ceva.
Când copilul meu era mic, am făcut dosarul pentru a primi alocația. Umblând după hârtii și ducând hârtii, am avut timp să meditez la absurdul situației că statul proclamă galeș un drept al copilului, îți dă un act care recunoaște că acel copil există (certificatul de naștere) și apoi te pune să aduci alte hârtii prin care să dovedești că copilul chiar există. Pe lângă asta, am simțit un soi de rușine: pentru ce fac eu asta? Nu am nevoie de banii ăștia. Am decis să încasez alocația și să o donez mai departe unui copil sărac, prilej cu care s‑a deschis un alt capitol din viața noastră, despre care o să scriu mai încolo, la partea despre sărăcie.
Așa că am fost foarte atent la discuțiile politice despre alocația copiilor. A urmat o comedie bizară. Un guvern PSD este somat de PNL să voteze legea PNL prin care creștea alocația universală pentru copii.
PNL se dă cu fundul de pământ, face petiții. O parte din presă este isterizată că de ce nu vrea guvernul PSD să crească alocațiile. PSD este acuzat că este hain cu copilașii. PNL reușește un fel de lovitură parlamentară, convingând parlamentarii PSD să voteze. PNL crește din opoziție alocația. Victorie, omul de la PNL care depusese legea este proclamat erou, își face un site special unde publicul poate afla cum a crescut el alocația. Doi ani mai târziu, un guvern PNL este somat de PSD din opoziție să mărească alocațiile. PSD se dă cu fundul de pământ, parte din presă este isterizată, PNL este acuzat că e hain cu copilașii.
De fiecare dată, această dezbatere are ecou în rândul societății cum puține dezbateri politice au. Când „se dă“ apare acea atracție fixistă, acea poftă.
În 2020, am scris un articol pe care l‑am publicat în Dilema veche cu titlu pesimist: „Putem vorbi cinstit despre alocațiile copiilor?“ Aduceam acolo argumente că alocația asta este o plată cu efecte sociale minore și fără sens. Din moment ce o iau și copiii de miliardari și de europarlamentari (cum eram eu atunci), și copiii care trăiesc doar din alocație, este absurdă ca plată socială. Întrebam acolo dacă suntem suficienți în România care să spargem cercul vicios. Politicienii și o parte din presă se comportă așa pentru că simt că declanșează acea zombificare: ni se dă; care, până la urmă, este obișnuința unei societăți premoderne ce se așteaptă la pomeni de la stat. Statul ăsta sufocant nu investește în educație și sănătate suficient, nu te lasă să te dezvolți, dar uneori îți aruncă o ciosvârtă.
Pentru un liberal, raționalitatea persoanei umane este un principiu de bază. Așa că, dacă vi se pare că tocmai l‑am încălcat când am vorbit de zombificare, ei bine, aveți dreptate. Uite un caz în care autorul se răzgândește pe măsură ce scrie. Am vorbit despre zombi, am extras rațiunea din oameni și îmi dau seama cât de tentant și cât de ușor este să faci asta. Cât de ușor este să disprețuiești toate aceste generații dinaintea ta, care au supraviețuit la limită și pentru care „se dă“ chiar însemna ceva. Este irațional pentru oameni să fie atenți când „se dă“? Evident, nu. Raționalitatea fiecăruia depinde de stimulii și de regulile care i‑au format percepțiile. Acest neam al meu, mereu sufocat de sărăcie, a învățat să fie atent când „se dă“ ceva.
Acum, că am stabilit că am greșit mai sus și m‑am lăsat dus de clișeul facil, putem stabili și altceva: tot noi putem rupe acest cerc vicios. Întrebam în articolul din 2020 dacă suntem destui care putem spune Stop. Am avut două tipuri de reacții: unii au spus că da, am dreptate, ei nu au nevoie de alocație și trebuie schimbat sistemul (făceam acolo comparații cu alte tipuri de cheltuieli, era o analiză întreagă). Mulți alții spuneau că nu, nu suntem destui. Dacă toți care cred că nu suntem destui ar fi însă organizați, s‑ar face diferența.
Conul Leonida rămâne personajul emblematic pentru această așteptare ca statul să îți dea. Efimița pune întrebarea de bun-simț, acel bun-simț al omului care știe că bugetul unei țări e, în mare, la fel ca bugetul unei gospodării și, dacă nu câștigi bani, nu ai de unde cheltui:
EFIMIŢA: Dacă n‑o mai plăti niminea bir, soro, de unde or să aibă cetăţenii leafă?
Dar Efimița are rolul de public adulator în piesă, personajul central, deșteptul, este Leonida. El inventează, ca întregi curente ideologice, un perpetuum mobile, bugetul de stat care în moduri mistice inventează bani din nimic:
LEONIDA (în luptă cu somnul): Treaba statului, domnule, el ce grije are? Pentru ce‑l avem pe el? E datoria lui să‑ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme…
Toată această discuție este o explicație mai puțin tehnică a unui fenomen despre care, în România, aproape doar economiștii vorbesc: deficitele cronice. Suntem permanent într‑o sarabandă de cheltuieli, urmată apoi de un șoc la cea mai mică sincopă economică. În 1990–2013, România a semnat câte un acord de salvare economică de către FMI la fiecare doi ani și jumătate.
Genul acesta de terapie ar trebui să fie o excepție, mai ales în UE, nu un mod de viață.
Bine, și din cauza alocației pentru copii e statul român în veșnică criză de bani? Nu asta zic. Povestea cu alocația universală stabilită prin retorică parlamentar‑mediatică este doar una care ilustrează un mod de a face lucrurile, un mod universal de a aloca bani. Unde principiul de bază este că nu contează bugetul, să se descurce. Piesa cu Conu Leonida evidențiază exact practica și așteptările bugetare la nivel sistemic.
Pentru modernizarea României, acest veșnic rahitism al statului înseamnă că, în loc să ajute o dezvoltare continuă și ascendentă, statul român este vulnerabil la crize economice așa cum este un pacient care face chimioterapie la gripă. Când scriu acest capitol, guvernul României se laudă că avem cea mai mare creștere economică din UE. Ianuarie 2023 a fost luna în care am împrumutat cei mai mulți bani de după revoluție. Suntem și statul din UE cu cel mai mare deficit bugetar. Negocierile pentru PNRR au inclus și revenirea la promisiunile de reducere a deficitului bugetar pe care guvernele anterioare le‑au făcut și de care nu s‑au ținut. Probabil că eram doi oameni în politica românească care știam exact situația finanțelor țării. Unul era Florin Cîțu, care fusese ministru de finanțe și era prim‑ministru, și al doilea eram eu, care am fost oarecum forțat să pricep o mulțime de lucruri, ca să pot duce negocierile respective.
Am avut un parteneriat onest cu Cîțu, bazat și pe preocuparea fiecăruia dintre noi, anterior politicii la fiecare, legat de starea economiei și bugetelor. Unde nu mai puteam eu, intervenea el din poziția de prim‑ministru, iar vizita făcută împreună la Bruxelles în timpul negocierilor a fost crucială. Am rămas după PNRR cu sentimentul că suntem pe o navă care are un culoar îngust de intrare în port, cu benzină puțină, iar banii din PNRR erau combustibil de vreme rea.
A urmat un guvern apoi care tratează lăutărește situația. Și banii din PNRR, și mulți alții, din împrumuturi și din deficit. O țară trebuie să folosească vremurile bune pentru a scădea deficitul și datoria, ca să aibă de unde le crește când vine criza. Facem exact invers. Și am făcut mereu așa după revoluție.
Am oscilat mereu între petreceri cu lăutari și internat în spital. Acum ar trebui să urmeze cifre despre deficite și datorii, ca să vă conving de asta. Dar zău că refuz să dau și aici cifre. Sunt mândru că USR vorbește despre starea bugetului, a datoriei, despre nevoia de chibzuință. Nu știu ca vreun alt partid mainstream de după 1989 să facă asta. Și știu că nu există empatie pentru politicieni care se laudă cu normalitatea, dar, credeți‑mă, într‑un spațiu public unde stridența populistă pare avantajată, nu e ușor să te abții de la jocul populist al promisiunilor goale. Nu e ușor ca, atunci când PSD și PNL sunt în competiție de cine mărește mai mult alocația, tu să nu intri în horă.
Cifrele există în spațiul public și oricum ele se schimbă prea rapid ca să fie relevante într‑o carte. În toamna lui 2022, ne împrumutam la nivel de 1.000 de euro pe secundă, acum ar trebui să mai adăugăm vreo 200 de euro.
Ne aflăm în plină petrecere bugetară cu lăutari. Cheltuielile publice sunt într‑o curbă de expansiune care ar fi dat palpitații, dacă existau când negociam PNRR, dar acum planul e aprobat și curge, guvernul nu mai e ținut din scurt de nimic. Și nu e ca și cum folosesc banii pentru a schimba ceva – deși au bani și au o majoritate enormă în parlament, nu se face nici o reformă, nici măcar dintre cele vânturate când au creat majoritatea asta – nici o regionalizare, nici o reformă administrativă, nici o reformă fiscală, nici vorbă de schimbarea Constituției. Doar creșteri de cheltuieli și de angajați în birocrația centrală și locală. Nu creștere de salarii la profesori1, nu angajarea de asistenți medicali – unde ar fi nevoie de noi cheltuieli, ci strict în birocrația administrativă, acolo unde e cel mai ușor de plasat clientela de partid.
Fig. 9 Evoluția numărului de posturi și de demnitari în Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene
Au urmat după o grevă care a zguduit impresia de stabilitate a marii coaliții USL.
Am condus un minister care avea 1.407 de angajați, cinci secretari de stat și trei înalți funcționari publici. Dintre aceștia trei, am lăsat un post liber, nu aveam nevoie acolo. Am refuzat să cer vreo mărire de schemă, deși sarcina era enormă, am redistribuit oameni, pentru că știam că sunt direcții care aveau subîncărcare de sarcină.
Acum ministerul are 2.343 angajați și 15 demnitari / înalți funcționari publici.
Omul care a venit după mine era iubit de colegii din coaliție, e un „profesionist“, a dat posturi la toată lumea, a servit ca un chelner clientela din fonduri europene. Va lăsa o bombă uriașă pe bugetul de stat la închiderea bugetului european curent, pentru că a convins pe toată lumea că fondurile europene pot fi un sac fără fund. „Supracontractarea“ este noua mărgică magică. O procedură inventată pentru ca România să nu mai aibă absorbție mică: lansăm apeluri de proiecte de mai mult de 100% cât primim de la UE, pentru că oricum unele proiecte se vor rata. Doar că trebuia să fie o frână undeva, de bun-simț. Toată lumea atunci se gândea la ceva de gen 20–30% supracontractare.
S‑au ajuns la aproape 200%. Practic, avem contracte semnate de dublu față de banii primiți de la UE. Multe vor fi ratate, multe vor fi transferate pe bugetul viitor (adică consumăm bani din viitor). Dar tot vor rămâne enorm de multe pe bugetul de stat.
Supracontractarea a devenit din instrument de reglaj o nouă bonanza: putem umfla fondurile europene cât vrem. A ajuns briciul la maimuță și s‑a apucat de bărbierit pe lângă jugulară. Cam asta e imaginea care îmi vine în minte. Nimeni nu știe acum și nici nu vor să calculeze cât va fi bomba bugetară, practic proiecte făcute și rămase să fie finanțate din bugetul național. E doar un exemplu al guvernării lăutărești. Toate acestea se vor răzbuna pe noi când va buși bugetul. Veți asista atunci la uriașe eforturi de propagandă prin care ar trebui să fiți convinși că străinii, multinaționalele, UE, PNRR, USR sunt de vină pentru că maimuțele s‑au jucat cu briciul la jugulară.
Un proiect liberal de țară trebuie să își propună pur și simplu ca statul român să nu mai fie o problemă atât de mare pentru economie.
La fiecare criză, statul falit devastează economia privată prin scăderi bruște ale consumului și ale cheltuielilor, după ce anterior le‑a umflat irațional. În loc să asigure reguli de bază și stabilitate propice investițiilor și dezvoltării, statul român condus populist este un roller coster, pe care economia privată ar trebui să facă planuri și investiții pe termen lung. Sunt absolut sigur că urmează o criză economică majoră. Pur și simplu nu avem nici o marjă de manevră bugetară, suntem la limită cu totul, în perioada asta de boom și orice adiere de criză economică regională ne poate răsturna. Cifrele de încasare bugetară pe 2023 sunt proaste și economia încetinește. Fix când PNL‑PSD accelerau ca nebunii cheltuielile publice.
Acesta este un fragment din cartea Cine a făcut România. Răscrucile noastre, de Cristian Ghinea. Abonează-te la newsletter și vei primi întreaga carte în format digital.
