Știrea recentă despre Raportul CSAT privind spionajul rus în România a stârnit interes public și pe bună dreptate. Raportul arată că „Federația Rusă a fost principalul actor politic și militar implicat în toate dosarele de securitate din vecinătate. Provocările de natură militară au continuat să fie generate de acțiunile Moscovei pentru prezervarea și consolidarea influenței asupra statelor din acest areal și pentru proiectarea propriilor ambiții geopolitice”.
Faptul că CSAT a decis să abordeze mai transparent amenințarea hibridă a Rusiei la adresa securității naționale este de salutat, mai ales în contextul în care diverși „idioti utili” se călca în picioare să promoveze agenda Kremlinului, cu toate implicațiile lor toxice pentru securitatea României.
Pe de altă parte, dacă acest mesaj este făcut public într-o încercare de a transmite un semnal că autoritățile sunt conștiente de amenințarea rusă și se pregătesc (în fine) să îi facă față, situația nu generează, mă tem, prea multă încredere. Informațiile prezentate sunt sumare, strălucesc prin banalitate (erau poate interesante acum cativa ani, dar in 2024 ele nu ar trebui sa mai surprindă pe nimeni) și mai ales oferă o perspectivă modestă asupra capacității autorităților române de a gestiona aceste acțiuni.
Nu trebuie uitat faptul că România este printre puținele țări europene care nu a reușit să aresteze niciun agent rus până în momentul de față (sau cel puțin nu există informații publice în acest sens), deși este greu de crezut că nivelul de targetare al României de către Rusia ar fi mai scăzut decât cel din Austria, Germania, Italia, Norvegia, sau mai aproape de noi, în Republica Moldova, Letonia, Bulgaria sau Polonia.
Faptul că Rusia a decis să numească rapid, în mai puțin de o săptămână, un înlocuitor cu un profil funebru pentru postul de ambasador în România subliniază importanța pe care Kremlinul o acordă Bucureștiului, mai ales în acest an electoral și dorința sa de a-și crea oportunități de influențare malignă a politicii românești.
Un raport publicat recent de Institutul Regal Britanic pentru Studii de Apărare și Securitate (RUSI) avertiza în februarie 2024 că serviciile speciale ale Rusiei caută activ să-și extindă capacitatea de a destabiliza statele membre NATO. În primul rând, GRU (Serviciul de Informații Militare) și-a revizuit modul de recrutare și pregătire a trupelor de forțe speciale și își reconstruiește aparatul de suport pentru a putea infiltra aceste trupe în țările europene.
În al doilea rând, GRU a preluat funcțiile Grupului Wagner și urmărește agresiv extinderea parteneriatelor sale în Africa, cu intenția explicită de a elimina influența țărilor occidentale în regiune.
În al treilea rând, liderul Ceceniei, Ramzan Kadyrov, dezvoltă o rețea largă de influență printre populațiile cecene și musulmane din Europa de Vest, Balcani și Orientul Mijlociu, cu scopul de initia actiuni de subminare a intereselor occidentale. „Măsurile active” (denumirea folosită de către Uniunea Sovietică pentru acțiunile hibride) au fost amplificate în ultimul an și sunt direct coordonate de un comitet al Consiliului de Securitate Națională al Kremlinului, condus de conspiraționistul Nikolai Patrushev.
Un nou „Comitet al Influenței Speciale”, condus de Serghei Kirienko, fost director adjunct al administrației prezidențiale, evaluează eficacitatea operațiunilor hibride. Pe scurt, rețelele de spionaj ale Rusiei în Europa, slăbite prin expulzarea a sute de spioni după invazia Ucrainei, sunt reconstruite rapid și sunt sprijinite local de noi recruți atrași din rândul crimei organizate, diasporei ruse și studenților străini care au trăit în Rusia.
Raportul RUSI subliniază un alt element important care se regăsește pe scurt în concluziile CSAT. Operațiunile de influențare informațională sunt un factor critic care facilitează eforturile Rusiei de destabilizare a țărilor europene. Manipularea opiniei publice reprezintă un vehicul pentru a mobiliza, sau de la caz, a paraliza segmente si instituții care pot influența procesul de decizie politică al unei țări.
Obiectivul acestor operațiuni de influențare informațională nu se bazează pe convingerea unei majorități a populației, ci mai degrabă pe sprijinirea unui grup de politicieni din țara țintă care să permită implementarea unei politici favorabile Rusiei. Pe scurt, obiectivul acțiunilor hibride ruse a fost și rămâne capturarea unui segment influent al elitei politice.
Trebuie însă adăugat că o parte din publicul românesc (și cel european) privește acest gen de acțiuni cu o doză de neîncredere, presupunând că Rusia doar a improvizat aceste strategii în contextul invaziei și, prin urmare, ele nu ar putea avea consecințe prea grave. Nimic mai greșit! O astfel de abordare poate crea oportunități de influențare malignă din partea Rusiei cu consecințe grave pentru România.
Pentru cei care au urmărit mai atent evoluția acțiunilor hibride ale Rusiei, noile tactici adoptate nu reprezintă o mare surpriză. Au fost publicate multe cărți foarte bune pe această temă, din care aș sublinia trei, datorită calității informației și a nivelului de accesibilitate, care ar trebui să devină lectură obligatorie pentru toți factorii decizionali din România:
- Thomas Rid, Active Measures: The Secret History of Disinformation and Political Warfare (2021)
- Catherine Belton, Putin’s People: How the KGB Took Back Russia and then Took on the West (2020)
- Mark Hollingsworth, Agents of Influence: How the KGB Subverted Western Democracies (2023)
Patru elemente din conținutul acestor cărți – tradiția instituțională, cultura strategică, tactici de influențare și agenții de influență – sunt importante de subliniat. Le voi aborda pe scurt în cele ce urmează.
În primul rând, din punct de vedere al tradiției instituționale, practica dezinformării de către ruși are o istorie de peste un secol. Biroul de dezinformare din cadrul CEKA (predecesorul NKVD-ului și KGB-ului) a fost înființat de către Artur Artuzov, șeful departamentului de contrainformații, pe 11 ianuarie 1923.
Scopul inițial a fost de a descuraja intervenția militară a puterilor occidentale (o paralelă istorică cu situația din Ucraina de azi este inevitabilă). Una dintre primele sale operațiuni (numită „Încredere”) era să infiltreze emigrația monarhistă rusă din Europa de Vest și să-i descurajeze pentru a întreprinde acțiuni împotriva regimului bolșevic. Operațiunea Încredere a avut un succes spectaculos și, mai mult decât orice alt eveniment din anii 1920, a modelat viitorul operațiunilor de dezinformare rusești.
Acest caz a fost folosit pentru instruire în cadrul academiei KGB-ului până la destrămarea Uniunii Sovietice și a fost ulterior celebrat ca unul dintre cele mai mari succese în domeniul acțiunilor hibride. În 1962, Departamentul D s-a transformat in Serviciul A, una dintre cele două secții speciale din cadrul Direcției 1 a KGB-ului. Spre deosebire de D – dezinformare, „A” sublinia profilul de măsurile active al serviciului. Condus de Ivan Ivanovici Agayants (un discipol al lui Artuzov), Serviciul A desfășura între 350 și 400 de „măsuri active” pe an. Principala responsabilitate a unității era să identifice și să analizeze fisurile și eșecurile adversarilor, iar apoi să exploateze vulnerabilitățile descoperite într-un efort sistematic, la nivel mondial. Din nou, paralela cu obiectivele țintite astăzi de Kremlin este evidentă.
În al doilea rând, din punct de vedere al culturii strategice, acțiunile de dezinformare au avut întotdeauna prioritate pentru Kremlin. Serviciile occidentale au tratat neglijent dezinformarea ca pe o sarcină secundară față de misiunea clasică de spionaj și de colectare a informațiilor. Această carență, cu efecte extrem de dureroase azi, a fost resimțită din ce în ce mai acut în Europa și SUA după revenirea KGB/FSB-ului la putere prin Putin în 1999.
Pentru ofițerii KGB, folosirea dezinformării a constituit întotdeauna o prioritate în acțiunile lor îndreptate împotriva SUA, UK și NATO. În timpul Războiul Rece, doar aproximativ 25% din timpul, banii și resursele umane folosite de KGB au fost destinate spionajului în sens clasic (culegere de informații). Celelalte 75% erau alocate prioritar pentru subversiune ideologică sau „măsuri active”. Până la mijlocul anilor ’80, bugetul anual al KGB-ului pentru măsurile active era de 3,63 miliarde de dolari, iar acesta angaja un total de 15.000 de persoane – în interiorul și în afara Uniunii Sovietice.
Conform lui Ladislav Bittman, un ofițer de informații ceh de prim rang care a defectat în SUA în 1968, „Obiectivul principal era de a observa și de a diseca toate punctele slabe și sensibile ale inamicului și de a analiza eșecurile și greșelile lui pentru a le exploata”. El compara formula măsurilor active cu situația unui doctor care, în tratarea pacientului încredințat în grija sa, îi prelungește boala și îi grăbește moartea, în loc să-l vindece.
În al treilea rând, tacticile de influențare se bazau și continuă să se bazeze puternic pe componenta psihologică. Scopul dezinformării este de a crea diviziuni în societate prin punerea emoției înaintea rațiunii, divizarea în locul unității, conflictul în locul consensului. Cum am amintit deja în alt articol, Kremlinul nu consideră războiul și politica ca fiind sfere distincte de acțiune și nu împărtășește perspectiva occidentală conform căreia ordinea internațională oscilează între conflict și pace.
Pentru Kremlin, invazia Ucrainei reprezintă dimensiunea militară a războiului politic pe care Rusia l-a declanșat și îl conduce activ și pe multe fronturi împotriva Occidentului. Războiul politic – folosirea măsurilor active pentru a influența și submina evenimentele în alte țări – este fără îndoială un instrument cu tradiție veche. În Arta Războiului, Sun Tzu a subliniat importanța subminării voinței inamicului prin utilizarea agenților secreți care pot „crea diviziuni între suveran și miniștrii săi” și „scurgerea de informații false”. Kremlinul a transformat această idee într-o strategie de acțiune pe care o aplică sistematic de zeci de ani.
Ceea ce face o măsură activă „activă” nu este dacă o construcție narativă se potrivește cu realitatea, ci dacă se potrivește cu emoțiile și opiniile colective din comunitatea țintă și dacă reușește să exacerbeze tensiunile existente – sau, în jargonul Războiului Rece, dacă reușește să întărească „contradicțiile existente”. Dezinformarea nu trebuia să convingă oamenii să creadă că o teorie a conspirației era adevărată – ci doar să o ia în considerare.
Dacă existau suficiente fapte pentru a o face plauzibilă, chiar dacă era stranie (vezi cazul recent cu conspirația privind bio-laboratoarele din Ucraina, puternic promovată de Kremlin), acest lucru ar putea fi suficient pentru a-i convinge că era posibilă. Scopul, așadar, este de a crea o atmosferă toxică în care populația era dispusă să creadă cele mai grave excese ale guvernului lor.
În al patrulea rând, Kremlinul nu poate atinge aceste obiective singur și are nevoie de agenți de influență. Termenul „agent de influență” nu se referă la spioni oficiali în sensul convențional – adică ei nu sunt angajați pentru a îndeplini o misiune atribuită de un ofițer de caz KGB. Unii nici măcar nu sunt conștienți că diplomatul sovietic/rus cu care se întâlnesc este de fapt un ofițer de informații. Doar câțiva devin agenți înregistrați cu acte în regulă. Relația agenților de influență este mai degrabă informală și acoperă un spectru larg de relații sociale și profesionale – de la parteneri de prânz obișnuiți, la prietenii personale strânse. De obicei, aceștia sunt jurnaliști, politicieni, funcționari publici, bancheri, lobbyiști și, în ultimii ani, specialiști în IT și social media.
Misiunea lor este simplă – să exercite în secret influență, să răspândească dezinformare și să destabilizeze „dușmanii Rusiei”. Tehnica de recrutare este capturată de abrevierea în engleză MICE: bani, ideologie, compromis, ego. Cei mai ușor de recrutat în trecut erau cei cu o aliniere ideologică față de Uniunea Sovietică și comunism.
Astăzi, situația diferă, recrutarea se face din bazinul celor care simpatizează cu ideologia „familiei tradiționale”, sunt împotriva LGBTQ, susțin „suveranismul” etc. Banii ajută, vezi cazul de atragere si corupere a politicienilor europeni prin înrolarea lor în boardurile firmelor rusești, cazul cel mai evident fiind cel al fostului cancelar german, Gerhard Schröeder. Vestitul „Kompromat” se referă la informații compromițătoare, înregistrări și fotografii care ar putea fi folosite drept mijloc de presiune pentru a convinge un agent de influență să întreprindă niște acțiuni în favoarea Rusiei.
Nu în ultimul rând, ego-ul se referă la persoane care din motive personale sau profesionale nu se regăsesc la nivelul lor de așteptări și sunt recuperate prin revalorizare de Kremlin. Mulți foști politicieni români condamnați pentru corupție au fost cultivați de Kremlin sau de canalele rusești de propagandă, unii chiar au făcut vizite la Moscova după care reveneau încântați înapoi în țară și repetau la virgulă propaganda Kremlinului în detrimentul intereselor de securitate ale României.
Trecerea în revistă a acestor patru dimensiuni privind „măsurile active” sau, în limbaj mai nou, „acțiunile hibride” ale Rusiei, conduce la câteva concluzii importante.
În primul rând, modul în care acționează Rusia împotriva României și Europei nu este deloc improvizat. Rusia are o bogată tradiție în folosirea acțiunile de influențare și acționează profesionist. Uneori eșuează, dar învață rapid din greșeli și se adaptează.
În al doilea rând, trebuie să fie bine înțeles că fiecare acțiune de interacțiune a Rusiei cu România sau Europa reprezintă o încercare de a identifica și exploata o vulnerabilitate, fie ea prin legături energetice, comerciale, culturale sau diplomatice. Scopul nu este facilitarea colaborării internaționale, ci crearea de dependențe critice care pot fi exploatate asimetric.
În al treilea rând, acțiunile de influență informațională nu trebuie privite separat, ca mici operațiuni ad-hoc de reacție la știrile zilei. Ele trebuie analizate și contracarate având în vedere că sunt parte a unei strategii mai largi de a crea și alimenta sistematic tensiuni în societate și de a bloca sau facilita o aliniere politică cu agenda Rusiei (vezi articolul publicat de Washington Post privind strategia Rusiei de influențare a SUA și Europei în vederea slabirii sprijinului lor pentru Ucraina).
În al patrulea rând, atitudinea de indiferență față de agenții de influență ai Rusiei în România trebuie să înceteze, iar acțiunile lor trebuie contracarate ferm, dar într-un context democratic. Acest lucru presupune o atenție sporită la narativele pe care agenții de influență rusă le diseminează în societate, la sursele de finanțare la care apelează și, mai ales, la acțiunile potențiale de subminare a regimului democratic al țării. Modul în care Suedia își dezvoltă capacitatea pentru a reacționa și a pregăti societatea la aceste acțiuni este unul care merită discutat și adoptat și de către România.
Din aceste motive, e timpul ca România să abandoneze atitudinea pasivă și indulgentă față de acțiunile hibride rusești de până acum. Ce este necesar este prioritizarea lor în strategia sa de reacție la războiul din Ucraina și să folosească întregul arsenal necesar pentru a le contracara.
Ministrul Apărării al Germaniei, Boris Pistorius, afirmă acest lucru în mod clar și convingător. Pistorius încurajează europenii să nu „cadă în capcana lui Putin”, ci să fie pregătiți pentru atacurile rusești: „Ne putem apăra doar pe noi înșine, sau societatea, împotriva a ceea ce este recunoscut, împotriva a ceea ce este recunoscut ca o amenințare, și împotriva a ceea ce este recunoscut ca fiind fals, ca dezinformare.”
În aceste condiții, răspunzând la întrebarea din titlul, este România pregătită pentru războiul hibrid al Rusiei așa cum pare să sugereze raportul CSAT? Răspunsul, mă tem, este mai degrabă negativ.
Îi lipsește capacitatea, voința politică și leadership-ul necesar care să îi permită să acționeze ferm, până când situația nu se degradează iremediabil, pentru a limita pe termen scurt și a elimina pe termen lung influența toxică a regimului fascist de la Moscova din sistemul politic românesc.
