Rezultatele recentelor alegeri din Germania au reflectat o schimbare semnificativă în peisajul politic, iar aceste evoluții sunt un semnal de alarmă nu doar pentru Germania, dar și pentru întreaga Europă Centrală și de Est. În urma scrutinului național din 2025, Uniunea Creștin-Democrată/Uniunea Social-Creștină (CDU/CSU) a câștigat clar cu scorul de 28,5%, iar liderul Friedrich Merz a fost desemnat să formeze următorul guvern, înlocuindu-l pe Olaf Scholz din ce în ce mai contestat.
Cu toate acestea, cel mai mare câștigător a fost partidul extremist de dreapta, Alternativa pentru Germania (AfD), care a obținut un rezultat istoric, cu aproape 20% din voturi, devenind al doilea partid ca mărime. Deși Merz a exclus posibilitatea de a include AfD în guvern, victoria acestei formațiuni marchează o transformare semnificativă a peisajului politic german, iar aceleași tendințe pot fi observate și în fostele state comuniste din Europa Centrală și de Est.
Trecând dincolo de Germania, aceste procente ridicate pentru extremiști sunt o reflexie a unor tendințe mai largi, care se manifestă în întreaga regiune. De ce au extremiștii câștigat teren în fostele țări comuniste? Ce explicații pot fi oferite pentru susținerea tot mai mare a ideologiilor extremiste în aceste zone, care au fost cândva sub regimuri autoritare și care, teoretic, ar fi trebuit să evolueze spre democrații stabile?
Unul dintre factorii principali care explică ascensiunea extremismului în fostele state comuniste este lipsa de cultură politică și educație democratică. Regimurile autoritare din perioada comunistă, care au controlat strâns viața politică și socială, au împiedicat dezvoltarea unei culturi politice pluraliste și au suprimat orice formă de opoziție. În aceste condiții, educația civică și politică a fost minimală, iar în multe state fost-comuniste, tineretul nu a avut acces la o înțelegere aprofundată a principiilor democratice.
Astfel, alegerile europene din 2024 au adus la lumină un fenomen îngrijorător: o scădere semnificativă a participării tinerilor sub 25 de ani. Doar 36% dintre tinerii eligibili au mers la urne, marcând o scădere de 6 procente față de alegerile din 2019, când 42% din acești tineri au votat. Această scădere ridică întrebări fundamentale despre angajamentul tinerilor în procesul electoral european și sugerează că, în ciuda unui vârf în participare în 2019, mobilizarea tinerilor nu a fost o schimbare sustenabilă pe termen lung. Potrivit unui sondaj global realizat de Open Society Foundations în 2023, doar 38% dintre germanii cu vârsta de 18 ani și peste sunt susținători constanți ai democrației. În Franța, acest procent ajunge la doar 27%, în timp ce în Italia și Polonia nu depășește 45%.
Mai grav este faptul că nu doar sprijinul general pentru democrație este scăzut, dar și tinerii europeni sunt mult mai puțin susținători ai democrației decât părinții și bunicii lor. De exemplu, în Germania, doar 21% dintre tinerii din generațiile Z și milenialii au declarat că susțin constant democrația, comparativ cu 66% dintre persoanele de peste 70 de ani. În Polonia, doar aproximativ un sfert dintre tinerii de 18-29 de ani susțin constant democrația, un procent cu 17 puncte procentuale mai mic decât media națională. Aceleași tendințe sunt evidente și în Franța (doar 14%) și Italia (34%), în timp ce vârstnicii italieni sunt aproape de două ori mai predispuși să susțină democrația.
Toată această lipsă de educație și înțelegere a mecanismelor democratice a făcut ca multe persoane să devină vulnerabile la mesajele simple ale extremiștilor, care promit soluții rapide la problemele complexe ale societății.
Un studiu recent realizat de Universitatea din Southampton arată că încrederea în instituțiile reprezentative, precum parlamentele, guvernele și partidele politice, a scăzut semnificativ în țările democratice din întreaga lume. Analizând 3.377 de sondaje din 143 de țări între 1958 și 2019, cercetătorii au descoperit că, în timp ce încrederea în instituțiile non-reprezentative, cum ar fi poliția, serviciile civile și sistemul judiciar, a rămas stabilă sau a crescut, încrederea în reprezentanții aleși a fost în declin constant.
Această tendință este văzută ca un semnal de alarmă, care ar putea favoriza apariția unor lideri politici non-democratici, care ar putea utiliza statul într-o manieră mai autocratică. Studiul mai subliniază că scăderea încrederii publice în autoritățile politice este un factor central în provocările cu care se confruntă guvernele democrate astăzi. Încrederea scăzută în politică este asociată cu sprijinul pentru partidele populiste și liderii care se opun establishment-ului politic. De asemenea, aceasta face mai dificilă reacția guvernelor în fața crizelor, precum schimbările climatice sau pandemia de COVID-19.
În ciuda susținerii largi a conceptului de democrație, o mare parte din cetățeni și-au pierdut încrederea în instituțiile care sunt esențiale pentru guvernarea democratică, iar acest lucru a dus la votarea unor candidați care par a dori desființarea democrației așa cum o știm, nu doar în statele Europei Centrale și de Est.
Tendințe în ceea ce privește încrederea în șase instituții-modele globale (incluzând doar statele cu regimuri democratice)
Sursa: University of Southampton
Pe lângă asta, influența fostei nomenclaturi comuniste joacă și ea un rol semnificativ. Deși regimurile comuniste s-au prăbușit acum mai bine de 35 de ani, multe dintre structurile de putere din acea perioadă au supraviețuit, fie sub formă de rețele informale (clientelare) de influență, fie în structuri politice, economice sau de securitate. Aceste structuri s-au adaptat la noile realități, dar au continuat să influențeze politicile interne în așa-numitele „structuri post-comuniste”.
Corupția generalizată, care a devenit o caracteristică a multor state fost-comuniste, a creat un climat de neîncredere și a alimentat furia cetățenilor. Aceste percepții de „trădare” au favorizat ascensiunea extremismului, care promite ruperea totală de trecut și reformarea profundă a sistemului. În acest sens, cercetătorul maghiar Péter Krekó a subliniat, în lucrările sale, că extremismul în Europa Centrală și de Est nu este doar o reacție la transformările economice, dar și o reacție la continuarea influenței fostelor structuri de putere, care persistă adesea în viața politică post-comunistă. De regulă, instabilitatea socială și economică din regiunile post-comuniste favorizează apariția unor noi mișcări politice radicale.
După 1989, tranziția rapidă la economii de piață și democrație a fost marcată de șomaj ridicat, inegalități economice și dificultăți în adaptarea instituțiilor, ceea ce a generat un teren propice pentru radicalizare. Frustrarea legată de corupția și ineficiența guvernelor a condus la îngroșarea rândurilor „perdanților tranziției” resentimentari și refractari față de valorile democrației liberale. Totodată, elitele politice post-comuniste, care au păstrat influența din perioada regimurilor autoritare, au contribuit la perpetuarea unui sistem corupt și ineficient, iar acest lucru a fost un alt factor care a favorizat radicalizarea.
Astfel, instabilitatea economică și socială, perpetuate și amplificate de crizele economice (Marea Recesiune din 2008) urmată de Pandemia COVID-19 (2020-2021) și invazia militară a Rusiei în Ucraina (2022 – prezent), a reprezentat un catalizator puternic al mișcărilor politice radicale, care au profitat de frustrarea populației și de dorința de schimbare profundă cât mai urgentă, mai ales în rândul celor care au simțit că nu beneficiază de pe urma noilor regimuri democratice sau cei care se încredeau în diverse teorii conspiraționiste și narațiuni anti-sistem.
În plus, infiltrarea rusească în serviciilor secrete externe și structurilor de securitate din fostele state comuniste a contribuit la creșterea instabilității politice și a fost un teren fertil pentru teoriile conspiraționiste. În special, serviciile de informații rusești au avut o influență semnificativă asupra multor state din Europa Centrală și de Est, subminând procesul de consolidare democratică. Astfel, partidele extremiste au fost susținute de o combinație de frustrare locală și influențe externe care subminează coeziunea internă și stabilitatea regimurilor democratice. De exemplu, în Ungaria, guvernul condus de Viktor Orbán și partidul său Fidesz au exploatat nemulțumirile economice și sentimentul de insecuritate socială, prezentând Uniunea Europeană ca pe un „inamic” care impune politici dăunătoare statului ungar. Orbán a construit un discurs naționalist puternic, promițând să protejeze suveranitatea națională și să apere valorile tradiționale ungare, în special împotriva imigrației, într-un moment în care UE promova politici de migrație deschise.
Acest discurs a câștigat sprijin în rândul unei părți semnificative a populației, care se simțea amenințată de schimbările rapide din societate și de presiunile externe. În Polonia, partidul Lege și Justiție (PiS), aflat la putere din 2015, a folosit nemulțumirile economice și sentimentul de marginalizare al unor pături ale populației pentru a construi un mesaj radical care se opunea „elitelor” politice tradiționale și influenței externe, în special a Uniunii Europene.
PiS a promovat o viziune autoritară a guvernării, consolidând controlul asupra justiției și subminând principiile statului de drept, cu scopul de a crea o „democrație iliberală”. În acest context, PiS a mobilizat o mare parte din populație prin retorica naționalistă și conservatoare, pe fondul fricii că Polonia ar putea pierde din suveranitatea sa în fața unor influențe externe, precum migrarea masivă și impunerea unor politici economice de la Bruxelles.
În plus, influențele externe, cum ar fi politica Rusiei de „divide et impera”, au avut un impact semnificativ asupra regiunii. Rusia a folosit diverse canale pentru a sprijini mișcările extremiste din Europa Centrală și de Est, oferind atât sprijin financiar, cât și propagandistic, cu scopul de a submina unitatea europeană și de a destabiliza guvernele care se opuneau intereselor sale. Rusia a susținut partide politice și grupuri naționaliste din diverse state membre ale Uniunii Europene, cum ar fi în Ungaria și în alte părți ale Europei de Est, prin canale media controlate sau prin intermediul rețelelor de influență politică. Aceasta a fost o parte dintr-o strategie mai largă de a slăbi Uniunea Europeană și de a promova idei anti-europene și autoritariste.
Politologii Ivan Krastev și Stephen Holmes, în lucrarea The Light That Failed: A Reckoning, analizează acest fenomen, arătând cum nu doar structurile interne, dar și presiunile externe au dus la creșterea mișcărilor naționaliste și anti-europene în fostele țări comuniste. Concret, în Europa Centrală și de Est, elitele politice au fost entuziasmate inițial de imitația modelului vest-european al democrației liberale, dar, în timp, a apărut o „ostilitate față de imitarea Occidentului”, un fenomen care a devenit un „temei central al revoltei populiste”.
Krastev și Holmes argumentează în cartea lor că lipsa unei opțiuni politice alternative a dus la o respingere a modelului liberal-democratic, mai ales că democrațiile liberale din Vest nu au rămas statice, iar imitația acestora a devenit un proces continuu de „încercare de a prinde din urmă trenul”. De asemenea, autorii susțin că naționalismul și identitatea națională au devenit teme centrale, iar elitele politice naționale au preluat simbolurile și narațiunile naționale pentru a combate valorile liberale, accentuând frica de „dispariția națiunii” cauzată de migrarea tinerelor generații spre Vest. Aceste dinamici sunt caracterizate de o „rezistență față de cosmopolitism” și o apărare a drepturilor majorității naționale amenințate.
În ceea ce privește Rusia, Krastev și Holmes evidențiază schimbările de orientare politică după prăbușirea Uniunii Sovietice și ascensiunea lui Vladimir Putin. De la încercările timide de a imita modelul vestic în anii ’90, Rusia a evoluat într-o putere revizionistă, ale cărei acțiuni, inclusiv anexarea Crimeei, au fost o încercare de a re-legitima un sistem în declin și de a sfida Occidentul cu impunitate.
Un alt factor esențial în ascensiunea extremismului este insuficiența experienței democratice și tranziția bruscă de la dictaturi autoritare la democrații instabile. În multe dintre aceste state, tranziția a fost rapidă și incompletă, iar acest lucru a dus la o dezvoltare economică și politică deficitară. Conform unui raport al Băncii Mondiale din 2019, rata de creștere economică în fostele state comuniste a fost semnificativ mai scăzută comparativ cu alte regiuni din Europa, iar acest decalaj economic a creat nemulțumiri largi. Aproape 33% din populația din aceste țări trăiește sub pragul sărăciei, iar 42% dintre tinerii între 18 și 30 de ani au declarat că intenționează să emigreze din cauza lipsei de oportunități. În acest context, extremismul apare ca o soluție „simplă” pentru rezolvarea problemelor economice și sociale. Extremiștii promit o soluție rapidă, fie prin protejarea identității naționale, fie prin denunțarea globalizării și a imigrației, iar acest discurs răspunde frustrării imediate legate de lipsa de perspectivă economică și socială.
Deși nu are o prezență pregnantă în toate statele est-europene, factorul care a contribuit în ultimii zece ani la ascensiunea extremismului este frica față de migrație și globalizare. Conform unui raport al Eurobarometrului din 2022 despre integrarea imigranților în Uniunea Europeană, 41,2% dintre cetățenii fostelor state comuniste din Europa Centrală și de Est consideră imigrația mai mult ca o problemă decât o oportunitate pentru statele lor.
Or, partidele extremiste au reușit să folosească aceste temeri pentru a câștiga susținători, prezentându-se ca apărători ai valorilor naționale, în fața unei Europe deschise imigranților. Această reacție la globalizare și imigrație este, de asemenea, un simptom al unei lipse de încredere în instituțiile statului și în integrarea europeană, iar astfel de partide promit protejarea statului național împotriva influențelor externe.
Ascensiunea extremismului în fostele state comuniste se explică astfel printr-o combinație complexă de factori istorici, politici, economici și sociali. Lipsa unei culturi politice democratice solide, corupția endemică, influențele externe și tranzițiile economice dificile au creat un teren fertil pentru ascensiunea extremismului. Așa cum au arătat alegerile recente din Germania, în care AfD a obținut aproape 20% din voturi, această tendință se manifestă nu doar în Europa Centrală și de Est, dar și în alte părți ale Europei, reflectând o criză politică mai largă, care poate fi depășită doar printr-o reformă politică profundă și o educație civică autentică, care să reconstruiască încrederea în instituțiile democratice.
