Tot ce poți face când vine criza, ca în 2010, e să impui cu brutalitate un obiectiv simplist, gen bărbierire generalizată a cheltuielilor cu 10%, și să lași agenții să se descurce care cum știe până trece hopul, fără vreo legătură cu vreo reformă reală sau o creștere de eficiență.
A rămas în folclorul politic românesc modul cum, în 2010, „Băsescu și Boc au tăiat pensiile și salariile” și, în general, au redus otova cheltuielile bugetare, prin aplicarea unui procent rigid de colo până colo. Parțial asta e fake news, pentru că pensiile de fapt nu s-au tăiat, iar cheltuielile publice au stat scăzute unu-doi ani, apoi au revenit tot unde erau înainte. Dar alta e chestiunea pe care vreau s-o discut aici: se putea face oare altfel, mai cu chibzuință, așa cum sugera la vremea aia un cor întreg de critici, între care foarte zgomotoși erau literații și comentatorii îndrăgostiți de cuplul Ponta-Antonescu, cuplu ce stătea să pună bazele viitoarei alianțe USL, în sprijinul căruia au publicat și o celebră scrisoare deschisă de amor?
Întrebarea are o miză practică mai importantă decât vă imaginați deoarece ne apropiem repede de o situație asemănătoare, când asupra bugetului va trebui intervenit la fel de radical, deoarece cheltuim enorm față de cât încasăm (definiția deficitului, pentru literați). Bâjbâielile guvernului Ciolacu cu creșterile de impozite vor da rezultate doar la TV, unde se vor înscena dezbateri de un delir pitoresc, ca la procesiunile vreunui sfânt napolitan. Dar în practică bani mai mulți la buget nu vor veni. În consecință, vor fi din nou pe tapet tăierile de cheltuieli – dar măcar să fie, domnule, din alea „chibzuite”, nu „nechibzuite” ca data trecută.
Necazul e că așa ceva funcționează doar în teorie, pe hârtie, atunci când presupui că în administrația românească ar exista lideri de instituții, agenții și companii publice, la centru și în județe, care înțeleg decizia guvernului, iar în plus au competența, genul de relație cu subordonații și superiorii, dar mai ales motivația să muncească pentru a o pune în practică. Acesta ar fi idealul: Ministrul de Finanțe și colegii săi de cabinet ar stabili linia generală de acțiune – cam cât să se taie pe medie şi ce priorități să se urmărească. După aceea, cei 1.500-2.000 de directori și funcționari publici superiori se uită fiecare în propria ogradă, vede ce merge bine și ce nu, cum se poate reorganiza activitatea cu mai puține costuri și iau deciziile care se impun.
Acestea nu pot fi detaliate în vreo ordonanță de urgență, nici măcar în normele de aplicare, pentru că fiecare situație este diferită în cele 1.500-2.000 de agenții, inspectorate și companii publice importante, în funcție de obiectul de activitate, sectorul unde activează, dacă sunt reglementatori sau prestează direct o activitate pentru public, dacă au sau nu concurență pentru serviciul respectiv etc. Este pur și simplu imposibil să scrii într-un act normativ cum trebuie să procedeze fiecare director de spital județean, filială Romsilva, CET, Casă de Asigurări, muzeu, operă, CFR, Garda de Mediu, inspector fiscal, AJOFM, ş.a.m.d., ca să optimizeze activitatea și să facă mai mult, cu mai puțini bani. Rezerve de eficiență fără îndoială există, doar că ele nu sunt egal distribuite pe sectoare și niveluri de activitate și doar cine este implicat zi de zi în conducerea echipelor știe unde se taie frunză la câini în subordinea sa și cine e mână moartă, de care s-ar putea eventual dispensa.
V-aţi prins deja că suntem într-o situație tipică de principal-agent problem, în care coaliția guvernamentală și miniștrii sunt principalul, iar managerii celor 1500-2000 entități pomenite mai sus sunt agenții care trebuie să pună în practică ideile primilor. Și cum ne spune teoria, agenții au un mare avantaj față de principal pentru că, fiind prezenți 8-10 ore pe zi în organizația proprie, o cunosc ca pe propriul buzunar (pun intended!), pe când ceilalți se află la distanță, nu au pârghii de acțiune directă și se bazează pe informațiile trimise chiar de agenți pentru a măsura efectele măsurilor luate. Ca atare, alinierea motivației între principal și agent și stimularea ultimului să fie cooperant în implementarea inteligentă a schimbărilor (reduceri de costuri), nu la plezneală, este esențială.
Și tot teoria ne spune că această aliniere de motive și stimulente se face cu greu chiar în condiții normale (în companii mari aflate pe piață, de exemplu) – însă în condițiile managementului public din România azi, asta e de-a dreptul imposibil. Cei 1500-2000 de lideri de entități care ar trebui să aplice planuri de reformă au fost recrutați și colonizați acolo de partidele românești – în principal PSD și PNL, rămase azi stăpâne pe administrația publică – printr-un proces de corupție pluralist-competitivă. Misiunea lor reală nu e să optimizeze instituția, ci s-o folosească în interesul partidului, prin sifonare de resurse, adăpostire de activiști de campanie neangajabili în altă parte, crearea de rețele informale (cumetrii) care amestecă jobul oficial cu relațiile private etc.
O clasă întreagă de astfel de gestionari și fixeri de partid au fost crescuți și educați în ultimii 20 de ani în cultura extracției de resurse, au învățat tehnici și proceduri cum să fie performanți în asta și au fost promovați în consecință de partidele lor. Nu e vorba că nici nu s-ar pricepe să facă altceva (nu discut aici de prostie sau incompetență; unii dintre ei pot fi chiar moderat-competenți). Argumentul meu e mai subtil: efectiv nu poți ca ministru-lider de partid să vii și să dictezi miilor de cadre împreună cu care ai construit timp de ani de zile o rețea de patronaj, în care fiecare știe foarte bine pentru ce a intrat și care sunt regulile jocului – gata, de mâine totul se schimbă iar voi trebuie să renunțați la rentele din organizație (în sensul de rent-seeking), să dați clienții afară și să rămâneți doar cu ăia harnici. Să munciți cu bună-credință și să-mi livrați mie un plus de 10% eficiență, ca și când ați fi câștigat concursuri pe bune pentru aceste posturi, cu ținte publice de management.
Pe bună dreptate cadrele ar considera asta o violare grosolană a contractului de onoare: păi bine, şefu’, dar atunci noi pentru ce mai stăm aici, facem voluntariat? Cum adică, să caut eu resursele de eficientizare în instituția mea, când e clar că tu nu pentru asta m-ai pus aici, n-a fost niciodată vorba de așa ceva când am negociat în filiala județeană? Vrei să dizolvăm partidul, ne facem ONG, sau cum? Aa, o duce țara greu, vin niște ani de austeritate; foarte bine, am mai trecut noi prin astea, înțelegem. Dați voi o lege acolo la centru că se taie atâta la sută, sau că îngheață angajările, și ne-om descurca cumva, că de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Voi vă faceți că dați cu bățul, noi ne facem că țipăm, concediem trei fraieri și mutăm pe cine trebuie în altă parte, o scoatem cumva la capăt. Dar hai să lăsăm vrăjeala cu managementul rațional și eficiența și contractele cu dedicație, că noi avem ordinea noastră a clienților de partid care e mai importantă, după cum știi și mata la fel de bine ca mine. Eu acolo am ținta de performanță care contează.
Pe scurt, după cum o demonstrează de pildă armata lui Putin, nu poți schimba principiile interne de funcționare după care a fost construit și rodat în timp aparatul unui stat corupt: clientelismul și extragerea de rente. Tot ce poți face când vine criza, ca în 2010, e să impui cu brutalitate un obiectiv general, gen bărbierire generalizată cu 10%, și să lași agenții să se descurce care cum știe până trece hopul, fără vreo legătură cu vreo reformă reală sau o creștere de eficiență. Iar cum prezinți toată afacerea la TV, ce gargară politico-tehnocrată faci ori cum dai leapșa pe adversari, e altă poveste, cu alți agenți și alte tipuri de contracte.
