Întrebat cu ce personaj istoric se aseamănă, Crin Antonescu, după câteva secunde de falsă modestie, s-a auto-comparat săptămâna trecută cu Charles de Gaulle. Eu cred că se aseamănă cu un alt personaj din istoria politică (și) mai recentă. L-aș asemăna cu Viktor Orbán. La fel ca liderul maghiar, care a ajuns mai apropiat de Moscova decât de Bruxelles, deși începuturile sale politice erau mult mai promițătoare, Antonescu a făcut un viraj ideologic pe parcursul carierei sale, care ridică semne de alarmă majore pentru un potențial președinte al României.
Virajul de la liberalismul clasic spre populism cu tente anti-europene
Crin Antonescu a venit dintr-un PNL tradițional liberal, dar sub conducerea lui, partidul a virat spre un populism de stânga-dreapta (mai ales în epoca USL). Parte din retorica populistă adoptată de PNL sub conducerea lui Antonescu a inclus elemente precum:
- Criticarea instituțiilor europene când Bruxelles-ul avertiza România asupra statului de drept (în criza suspendării lui Băsescu).
- Atacuri la adresa „băncilor”, „multinaționalelor” și „intereselor străine” — teme tipice mai degrabă naționalismului economic decât liberalismului clasic.
- Promisiuni de măriri de pensii și salarii fără baze clare bugetare — pur populism economic.
Mai mult decât atât, în campaniile din 2012 și de la începutul lui 2014, PNL sub Antonescu a virat din ce în ce mai mult spre un populism clasic: liderul liberal vorbea atunci aproape exclusiv despre restaurarea demnității poporului, iar „România profundă” — bazată pe teoria conspiraționistă de model „deep state”, îndrăgită de toți populiștii — a devenit o expresie folosită frecvent. Discursul despre „popor” vs. „elitele corupte de la Bruxelles sau București” a devenit și el o linie de atac constantă.
O astfel de acrobație ideologică (PNL pre-Antonescu era un partid liberal clasic, axat pe economie de piață liberă, stat de drept, drepturi individuale, parteneriat clar cu UE și NATO) este demnă de un epigon al lui Viktor Orbán. Acesta a trecut de la unul dintre cei mai cunoscuți opozanți ai comunismului, care milita pentru libertate și democrație, în noul exponent de lider conservator, naționalist și autoritar al politicii europene contemporane. Actul final al saltului ideologic a fost unul extrem de mișel: decizia de a schimba grupul politic european din care făcea parte PNL, nu în timpul campaniei electorale, cum era firesc pentru cineva care pretinde că crede în transparență și onestitate în fața alegătorilor, ci a doua zi după alegeri, pentru a putea negocia cu PPE o poziție de vicepreședinte al Parlamentului European pentru soția sa, Adina Vălean.
Un orator care și-a risipit talentul
Hai totuși să îi acordăm ceva lui Crin Antonescu. La fel ca Charles de Gaulle, Antonescu are abilitatea de a captiva audiențele și de a transmite mesaje puternice, adesea apelând la emoțiile și sentimentul naționalist al ascultătorilor. Viktor Orbán este și el un bun orator. Dar istoria te reține (sau nu) și în funcție de cum îți folosești talentele. Dacă Charles de Gaulle a rămas faimos în istorie pentru discursul din 1940 de la Londra, în care a cerut francezilor să continue lupta împotriva Germaniei naziste, discursul cel mai celebru al lui Crin Antonescu este… discursul din 6 iulie 2012 din Parlamentul României, ținut după suspendarea lui Băsescu din funcția de președinte. Crin era atunci președintele interimar. Într-un context în care UE și SUA criticau modul în care s-a desfășurat suspendarea lui Traian Băsescu, considerând-o netransparentă și neconstituțională, Crin Antonescu a ales să apese pedala naționalistă.
Suveranist sadea?
Spicuiesc din discursul său: „România are dreptul să-și decidă singură soarta, fără lecții de democrație din altă parte. (…) Nu suntem împotriva Europei. Dar România nu poate fi condusă de la Bruxelles, ci de la București, de către români. (…) Bruxelles-ul trebuie să înțeleagă că România nu este o colonie.” Tot în acea perioadă, Antonescu a argumentat că statul de drept în România este amenințat nu de Parlamentul României, ci de o parte a instituțiilor europene care sunt influențate de interese politice externe. Liderul liberal, în loc să se poziționeze ferm pentru o justiție independentă, capabilă să combată corupția endemică din țară, a criticat în mod repetat rapoartele MCV (Mecanismul de Cooperare și Verificare), susținând că ele sunt incomplete și tendențioase, iar România merită să fie tratată cu respect, nu cu superioritate.
Momentul adevărului
Acum să ne aducem aminte de gravitatea momentului în care ne aflăm. În decembrie, clivajul politic major în România a fost redefinit ca cel dintre pro și anti-europenism. Cu forțele rusești în coaste, nu ne putem permite să ne jucăm cu focul. Ne aflăm într-un moment istoric, în care forțele „pro-europene” trebuie să se grupeze în spatele celui mai credibil candidat pro-european, iar acesta cu siguranță nu e Crin Antonescu. Acesta nu poate fi decât cineva care nu doar vorbește, dar și se comportă ca un lider pro-european, ferm atașat de democrația liberală. Cel care se potrivește cel mai bine acestui profil este Nicușor Dan.
Mic post-scriptum
Tot în aceeași emisiune televizată în care s-a comparat cu De Gaulle, Crin Antonescu a spus că Nicușor Dan nu poate fi comparat cu un personaj istoric, el fiind cel mult de nivelul unui sfătuitor de curte. Nu sunt de acord. Nicușor Dan ar putea fi foarte ușor comparat cu un Take Ionescu. Acesta a fost un politician liberal-conservator, extrem de inteligent, moderat și axat pe reforme practice. Deși a fost implicat în politică mare (inclusiv ca prim-ministru), Take Ionescu nu a fost niciodată genul de „mobilizator al maselor”. Cu toate acestea, Take Ionescu a rămas în istorie ca un negociator abil (prin tratativele duse în timpul Primului Război Mondial), chiar dacă nu a fost o figură eroică populară. Take Ionescu a fost supranumit „ministrul Europei” pentru că era extrem de respectat diplomatic — pentru că era văzut ca o voce a rațiunii, nu ca un lider exploziv. Fix de un astfel de lider are nevoie România în aceste clipe: un lider cu cap rece și limpede, dar cu un atașament stabil pentru integrarea europeană.
