La sfârșit de dublu mandat prezidențial, Klaus Iohannis primește un premiu din partea partenerului strategic de peste ocean – Distinguished International Leadership Award – pentru anul 2024, decernat anual de prestigiosul think-tank Atlantic Council. Klaus Iohannis este primit la Casa Albă și anunțat fără echivoc că SUA nu susțin candidatura sa la postul de Secretar General al NATO.
Cu alte cuvinte, primește un elegant premiu de consolare și e invitat să-și găsească o ieșire onorabilă din cursa în care a intrat cu bocancii. Presupunem că domnul Iohannis încă își negociază o compensație prin altă dregătorie internațională, dar nu putem ști dacă Washingtonul îl va sprijini sau nu în acest demers.
Înțelegem clar toate acestea din faptul că președintele României nu a putut să anunțe luni seara că SUA îi susține candidatura, afirmând doar că „am decis să continuăm dialogul”, și precizând că Alianța va rămâne unită, chiar dacă vor fi doi candidați pentru succesiunea lui Jens Stoltenberg, pentru că astfel se vor putea deschide mai multe teme de discuție.
În traducere liberă, Klaus Iohannis știe că trebuie să se retragă, dar dorește să o facă onorabil, adică obținând o serie de angajamente de la Mark Rutte cu privire la interesele stringente ale țărilor din Europa Centrală și de Est. Adică dorește să fie luat în seamă ca lider al acestei zone, în care, dacă îi urmărim activitatea, nu și-a pierdut prea multă vreme cu vizite menite să promoveze inițiative și proiecte comune. Poate, dacă se organiza Hakuna Matata și la Vilnius sau la Varșovia, s-ar fi deplasat și acolo, dar, ce să vezi, aceste capitale au alte preocupări, mult mai serioase.
Vom vedea dacă domnul Iohannis va reuși să devină lider regional fără să merite; astăzi știm doar că SUA apreciază angajamentul României pe flancul estic, cu mențiunea – subliniată și de domnul Iohannis – că dotarea sa militară și infrastructura sa lasă mult de dorit. Dincolo de eforturile propagandiștilor activați de Cotroceni, se vede limpede că vizita președintelui României la Washington nu este tocmai un triumf, ci poate doar un premiu de consolare.
De altfel, tema discuțiilor, care nu au durat prea mult, nefiind vorba de o vizită de stat, ci de un gest de curtoazie din partea SUA, a fost coordonarea mai eficientă a eforturilor NATO de a contracara Rusia și a ajuta Ucraina.
Dar, tocmai în numele contribuției României la asigurarea flancului estic își justificase președintele Iohannis inițiativa fără precedent de a candida la funcția de Secretar general al NATO, deși majoritatea statelor, inclusiv SUA, își anunțaseră sprijinul pentru premierul olandez Mark Rutte, reafirmat recent de o serie de diplomați americani și, foarte probabil, de președintele Biden marți.
Iohannis a rămas însă „cuiul lui Pepelea”, refuzând să-și retragă candidatura, deși nu beneficiază de sprijinul explicit al niciunuia dintre aliați, pentru că nu așa se reglează chestiunile în cadrul NATO, ci prin negocieri discrete menite să genereze în final un consens.
A recunoscut-o pe 17 aprilie însuși Iohannis, afirmând că negocierile „sunt foarte intense”, dar „nu se discută public” și sunt „altfel decât la alte formate”. A omis desigur să adauge că nici candidaturile nu se anunță public, cu tam-tam, înainte să-ți fi consultat discret principalii parteneri – nu pe cei marginali, ca Viktor Orban, de pildă.
Cum președintele Biden dorește să rezolve chestiunea succesorului lui Jens Stoltenberg înaintea summitului NATO din iulie, este nevoie ca Iohannis să-și regizeze o ieșire elegantă, care să nu mai divizeze Alianța mai mult decât este deja. Cu alte cuvinte, Iohannis nu este împins pe scări, ci ajutat să se retragă onorabil. În această cheie cred că trebuie citite primirea la Casa Albă și premiul acordat de Atlantic Council.
Totodată, nu avea cum să-i scape Casei Albe prostul renume al lui Iohannis în propria țară, scandalul permanent al costurilor exorbitante și secrete ale călătoriilor sale cu avioane de lux închiriate, vizitele externe cu caracter de vacanță exotică, ambiguitățile în discursul legat de Rusia, incapacitatea de a-i asigura președintelui ucrainean Zelenski condițiile unui discurs în Parlamentul României din cauza circului făcut de Diana Șoșoacă, și tolerarea proastei guvernări, a corupției și a fărădelegii în numele „stabilității”.
Doar nu ne imaginăm că președintele Biden nu ar fi la curent cu raportul Departamentului de Stat cu privire la respectarea drepturilor omului în România, care semnalează, printre altele, implicarea partidului lui Klaus Iohannis, PNL, în cazul hărțuirii jurnalistei Emilia Șercan.
Totodată, dacă într-adevăr a fost vorba de ridicarea parteneriatului strategic dintre cele două state la un nivel superior și de „întărirea securității în spațiul euroatlantic”, de ce nu a făcut parte din delegația prezidențială și ministrul Apărării Angel Tâlvăr? În schimb, este prezent ministrul Afacerilor Interne Cătălin Predoiu. Nu credem că doar incompetența crasă a domnului Tâlvăr a determinat rămânerea sa în patrie, deși este un motiv serios, ci mai degrabă preocuparea SUA față de aspecte care țin de criminalitatea din România, de justiție și de drepturile omului. Altfel ce rost avea includerea pe agendă a unei discuții privind „valorile democratice comune”? Limbajul diplomatic american este rareori direct și trebuie citit printre rânduri, mai ales că aspectele menționate mai sus nu convin Administrației prezidențiale de la București, care ține prea mult la „stabilitatea” puterii pentru a o tulbura destructurând clanurile interlope și traficul de persoane, sau rețelele de tip mafiot din poliție.
Așadar, ce fel de „leadership” premiază Atlantic Council? Dintre toți cei onorați în trecut cu Distinguished International Leadership Award, Klaus Iohannis are cel mai sărac CV și cele mai puține realizări. Nimeni nu poate menționa un proiect sau o inițiativă a României cu impact transatlantic sau măcar regional. De fapt, este premiat pentru că a acceptat să execute strategia NATO, nu pentru că ar fi inițiat un demers propriu. Aceasta poate fi numită loialitate, nu leadership.
Totodată Iohannis nu se ridică la nivelul altor personalități premiate, cum ar fi conducători de instituții internaționale (FMI, Banca Mondială, Comisia Europeană), sau al unor personalități politice de anvergură internațională ca Tony Blair, Bill Clinton sau Mario Draghi, fostul premier Italian care a primit distincția înaintea lui Klaus Iohannis, deși Palatul Cotroceni se laudă că domnul Iohannis este primul șef de stat european care primește premiul. Iată că un fost premier european l-a primit înaintea lui, ca și doi președinți ai Comisiei Europene. Dar unde să găsească și propagandiștii puterii de la București un argument pro-Iohannis decât în clasamente nesemnificative?
Pentru ca Atlantic Council să coboare ștacheta la nivelul lui Iohannis, trebuie deci să fi fost nevoie de o intervenție, desigur discretă, din partea Administrației Biden, dictată de interese strategice care îl depășesc pe șeful statului român, având mai degrabă legătură cu importanța strategică a flancului estic al NATO.
Vizita lui Klaus Iohannis la Washington nu trebuie deci interpretată ca o recunoaștere a meritelor sale personale, ci ca o confirmare a angajamentului SUA față de parteneriatul strategic cu România. Dacă Iohannis ar fi fost considerat un mare bărbat de stat, poate că aliații s-ar fi gândit ei înșiși să-l propună pentru funcția de Secretar general al NATO, în loc să-l trateze ca pe o problemă ce trebuie rezolvată.
În sfârșit, nu este exclus ca SUA să fi considerat necesar să dea un semnal de solidaritate atlantică și de apreciere pentru eforturile României în NATO (chiar dacă nivelul real al bugetului apărării este inferior celui cu care se laudă Iohannis) în perspectiva alegerilor prezidențiale de anul acesta. Fără îndoială nu este greu de înțeles de ce SUA și NATO, în ansamblu, sunt interesate de continuitatea orientării euro-atlantice a României într-o perioadă care se anunță tot mai dificilă pe plan internațional.
Acest aspect ne amintește, în mod dureros, de penuria de candidați de calibru pentru funcția supremă în stat, tocmai în această perioadă critică pentru viitorul civilizației europene: excluzând glumele proaste numite George Simion și Diana Șoșoacă, rămânem cu două penibilități, Ciucă și Ciolacu, și o falsă soluție independentă în persoana lui Mircea Geoană.
Domnii Ciucă și Ciolacu stau atât de prost în sondaje, încât sigur nici ei nu și-ar dori să candideze. În plus, conceptul de candidat comun PNL-PSD pentru o funcție importantă a fost compromis de dezastrul candidaturii lui Cătălin Cîrstoiu la Primăria Generală a Capitalei. Există, de asemenea, toate șansele ca, pe 9 iunie, aberația politică a comasării listelor de candidați să se întoarcă precum un boomerang împotriva celor care au promovat-o, ceea ce va reseta strategia politică pentru alegerile generale și prezidențiale.
În aceste condiții, de ce ar fi Mircea Geoană o soluție falsă și nu una reală? Pur și simplu pentru că, dincolo de atuurile sale de imagine, lipsa de substanță politică și scheletele din dulap – de la conexiunile cu Vanghelie și cu Sorin Ovidiu Vântu la complicata chestiune a cumnatului condamnat pentru corupție, care se ascunde în Turcia – vor afecta candidatura actualului Secretar general adjunct al NATO, care nici măcar nu se bucură de sprijinul unui partid politic.
Poate că sună bine să te proclami independent, dar toată lumea știe că, fără infrastructura politico-electorală a unui partid politic, nici un independent nu ajunge nicăieri. Iar dacă Mircea Geoană va accepta sprijinul PSD, al PNL sau al ambelor partide, atunci desigur nu va mai fi independent. Cum, de altfel, nici nu este și nu a fost vreodată.
Nu știm așadar cine îi va succeda lui Klaus Iohannis; știm doar că în acest moment oferta de candidați nu se ridică la înălțimea exigențelor funcției și ale interesului național al României și că electoratul anti-PSD este atât de dezamăgit de performanța celui în care și-a investit încrederea în 2014 și 2019 încât va fi foarte greu de convins și de mulțumit.
Coroana de carton pe care o primește Klaus Iohannis la Washington nu păcălește pe nimeni și nu poate compensa trădarea, aroganța și duplicitatea care vor marca pentru totdeauna cariera politică a președintelui GRIVCO.
