Ion Iliescu s-a născut în 1930, Emil Constantinescu – nouă ani mai târziu, Traian Băsescu a văzut lumina zilei în 1951, iar Klaus Iohannis – în 1959. Nicușor Dan e cu zece ani mai tânăr decât predecesorul său. Cifrele sunt clare: noul președinte e din altă generație. Cea a studenților care au ieșit în stradă la Revoluție. Adică în vremurile acelea povestite de „Anul Nou care n-a fost”. Și despre care știu destul de puține tinerii care au votat acum pentru prima dată, întrucât s-au născut în anul când țara lor devenea membră a UE. Pe doi dintre ei i-am auzit deunăzi discutând în troleibuz: unul spunea că România a făcut parte din URSS, iar celălalt încerca să-l convingă că „lagărul comunist” cuprindea mai multe state, iar RPR și RSR n-au fost republici sovietice.
Mandatul lui N. Dan se va termina la puțin timp după ce vom aniversa patru decenii de la răsturnarea lui Ceaușescu. Adică atunci când vor fi trecut cam tot atâția ani de la Revoluție cât a durat și regimul comunist. Sau la o sută de ani de la nașterea lui Iliescu. Dar nu pentru a vă semnala ce scurt este, de fapt, un secol scriu rândurile de față. Ci pentru a vă atrage atenția că principala problemă politică pe care o va avea de rezolvat Nicușor Dan e foarte diferită de cea a predecesorilorsăi. Într-adevăr, Iliescu a trebuit să gestioneze (re)nașterea partidelor democratice, Constantinescu a încarnat dubla alternanță la putere, în vremea lui Băsescu s-a realizat conectarea formațiunilor politice la rețelele europene populară, socialistă și liberală, iar deceniul Iohannis e cel în care s-a născut cartelizarea partidelor care ne aduseseră integrarea în NATO și în UE, dar voiau să capete, drept recompensă, măcar două decenii neîntrerupte la putere. N. Dan a blocat acest vis.
Dar cel de-al cincilea președinte are de acum încolo în față o provocare pe care politicienii din Occident au cunoscut-o la mijlocul anilor ’90 sau la începutul anilor 2000: e vorba despre contestarea cartelizării partidelor pro-europene și pro-atlantiste, proces care, la noi, a început în 2016*. Nicușor Dan a fost implicat el însuși, în 2016, în mișcarea anti-cartel, fiind fondatorul USR. Dar aceasta nu e singura formațiune care s-a opus în ultimii ani încercării partidelor cărora le datorăm aderarea la NATO și la UE de a confisca scena politică: s-au împotrivit duopolului PSD-PNL atât AUR, cât și partidele desprinse din această formațiune ultranaționalistă și conduse de D. Șoșoacă și A. Gavrilă. Poziția de președinte îl obligă pe N. Dan la o alegere grea. Căci în alte state-membre ale UE, delegitimarea partidelor-cartel a schimbat în chip profund peisajul politic: creștin-democrații și comuniștii italieni au dispărut; în Germania, sistemul două partide și jumătate (adică CDU-CSU și SPD, plus „jumătatea” liberală) a lăsat locul unuia în care au intrat Verzii, Die Linke și AfD; în Franța, gaulliștii și socialiștii sunt decimați, iar extrema stângă și cea dreaptă își fac de cap, în vreme ce partidul centrist al lui Macron e obligat să clădească alianțe cu tot mai multe partidulețe; în Țările de Jos și-n Belgia, extrema dreaptă a devenit principala forță politică etc. etc..
Lipsit de un partid propriu, noul președinte e obligat să construiască o guvernare luând în seamă și votul anti-sistem (expresia consacrată la noi pentru opoziția la cartelizare), dar și fărâmițarea extremă a spectrului politic, cu opt fracțiuni distincte (PSD, AUR, PNL, USR, UDMR, SOS România, POT, grupul minorităților naționale, altele decât cea maghiară). N. Dan nu poate ignora nici opțiunea pro-occidentală afirmată clar la scrutinul prezidențial, nici nevoia de stabilitate, după deceniul Iohannis, în care s-au succedat la Palatul Victoria nouă prim-miniștri. E obligat să țină seama și de costul enorm al unor alegeri anticipate, și de nevoia de restabilire a încrederii în România în rândul creditorilor internaționali, și de îndiguirea fermă a extremismului politic, în care se regăsesc ceaușism și legionarism, dar și putinism și trumpism.
Alegerea pe care o va face privitor la alcătuirea unui nou guvern este aproape tragică, în sensul dat termenului de Robert Kaplan, în cea mai recentă carte a sa, ieșită și-n traducere românească la Humanitas**. Dacă PSD va face parte din noua majoritate, alternanța la guvernare va fi estompată, iar dacă USR e cooptat alături de cele trei partide care au format cabinetul Ciolacu, vocile care denunță „sistemul” vor fi exclusiv cele din zona suveranistă. Dacă optează pentru un guvern minoritar, riscă să nu vadă decât cârpeli, ce pot fi deșirate cu repeziciune, iar dacă recurge la o formulă tehnocrată nu e exclus să constate că partidele se întrec în populism și-l izolează complet.
Cea mai grea problemă pentru cel de-al cincilea președinte e să definească tipul de majoritate pe care-l caută. Căci s-ar putea să aibă nevoie de resurse de care nu dispune în acest moment.
*Am scris despre acest proces în textul „O nouă democrație mimată?”, inclus în volumul pe care l-am coordonat la Humanitas, sub titlul Cum a rămas România fără președinte ales. 7 răspunsuri posibile.
** Robert Kaplan, Gândirea tragică. Frică, destin și povara puterii, traducere din engleză de Iustin Mureșanu-Ignat, Humanitas, 2025.
