Strict juridic, situația de la Sf. Pantelimon e ceva mai clară după ce instanța a decis arestarea preventivă a celor două doctorițe de la ATI-ul spitalului.
După o zi în care dezbaterea din social media a atins cote paroxistice, cele două tabere continuă să joace într-un fals dialog al surzilor și orbilor, absolut imuni la argumentele celeilalte părți.
Să le luăm pe rând:
Decizia instanței nu a fost una medicală. Toată suflarea medicală a argumentat ieri că administrarea de noradrenalină în cazuri de ATI e o chestie foarte variabilă și că trebuie luate în calcul o puzderie de alte variabile specifice fiecărui pacient în parte. Doar că toată suflarea medicilor răspunde astfel la o întrebare care nici nu a fost pusă. Miza nu e un malpraxis, o eroare terapeutică a celor două doctorițe. Miza este o decizie conștientă și unilaterală de a suprima o viață.
Acuzația procurorilor este simplă: între ce scriau doctorițele în foile de observație și ce administrau injectomatele era o mare diferență. Confirmată și coroborată cu declarații de martori. Diferențele astea au produs decese și cineva trebuie să explice. Explicațiile doctorițelor nu par să fi convins ieri instanța. Din contră.
Procurorii nu înțeleg medicină și nu ar trebui să se bage în chestiuni care le depășesc competențele. În realitate, argumentele procurorilor în instanță s-au bazat și pe o opinie oficială a Institutului Național de Medicină Legală, opinie care are o valoare juridică semnificativă în instanță. Argumentul medicilor că procurorii nu ar trebui să se bage în chestiuni terapeutice fiindcă nu au expertiză arată, dezamăgitor, cât înțelege comunitatea medicilor despre justiție. Toate opiniile de acest gen pe care le-am citit în ultimele 24 de ore sunt la plural – „procurorii”. Strict semantic, în limba română, asta înseamnă „toți procurorii”. Deci cine comite păcatul generalizării ?
În lipsa unui sistem de îngrijiri paliative, acest rol e preluat în realitate de ATI-uri. O bună parte din paturile de ATI care ar putea salva vieți ce pot fi salvate sunt ocupate cu pacienți care pot fi – tehnic – ținuți în viață, dar care nu vor mai reveni niciodată la viață. E genul de presiune care se acumulează pe umerii unui medic ATI, chit că vrea, chit că nu vrea. La care se adaugă presiune din partea managementului și financiarului, care se uită la cât consumă cu un bolnav care nu mai are șanse, care ar trebui să intre în regim de îngrijiri paliative, dar care continuă să genereze costuri majore de ATI, fără vreo speranță reală.
Suntem pregătiți ca societate să acceptăm că un medic va decide când nu mai e nicio speranță ? Suntem în stare să facem un set de reguli ca să ne fie clar ce se întâmplă în astfel de cazuri ? Putem accepta că omului care ne e atât de drag i-a venit vremea să plece și că trebuie să elibereze un pat de ATI pentru a da o șansă reală unui alt om, care e drag pentru altcineva ? Oare câți oameni cu șanse reale la viață au pierdut nedrept lupta doar pentru că patul de ATI era ocupat de un pacient fără nicio șansă, dar un medic e forțat de legea actuală să îl țină în viață ? Și în acest context complicat pe câți medici îi bântuie tentația de a se juca de-a Dumnezeu ?
