Un domn care se chinuie să rămână turcii mai mult în țară, pentru că altfel rușii omorau orice tendință de reformă. Un alt domn care comandă de la Paris cărți iluministe, dar refuză să plătească pentru că niște exemplare se furaseră pe vapor. Un tricolor copiat de care trebuie să fim mândri. Un boier care dă anunț la ziar că își schimbă hainele turcești cu cele nemțești. Un popă care blestemă tinerii că strică rânduiala și familia și neamul pentru că se apucă să schimbe literele chirile cu cele latine.
Înainte să fie România, aici la noi era o societate care resimțea puternic că vremurile se schimbă. Societatea se schimba dramatic, dar statul rămânea medieval. Proiectul România a însemnat că statul devine instrument pentru modernizare, pentru adaptare, pentru europenizare.
Continuăm azi cu capitolul 3 din ”Cine a făcut România – Răscrucile noastre”.
Dacă vrei să o citești pe toată odată, înscrie-te la newsletter și vei primi un pdf.
Dacă vrei să o iei încet, vom publica aici capitolele pe rând.
E greu să ne imaginăm astăzi lumea pe care acești oameni o voiau schimbată. Transilvania era parte din Imperiul Habsburgilor și pe o traiectorie paralelă de modernizare. Mai mult de 100 de ani, Principatele Valahia și Moldova au fost unul dintre teatrele majore ale războaielor imperiale în trei: rușii, austriecii și otomanii. Asta a avut efecte devastatoare pentru modernizare și dezvoltare economică, lucru de care Transilvania nu a avut parte. Din 1829 până în 1856 situația s-a stabilizat oarecum prin faptul că Rusia își impusese puterea în fața Turciei și trata Principatele ca pe coloniile sale, fie în pregătire să fie încorporate imperiului, fie state permanent vasale care să permită ajungerea la strâmtori.
Iar în interior vorbim de o lume încremenită fix în epoca în care în vest explodau motoarele modernizării: capitalism, comerț plus iluminism. E greu să ne imaginăm și cât de departe păreau Principatele astea într-o lume despre care azi vorbim ca fiind prima globalizare. Liberalismul anglo-saxon și francez – ideile simple de cetățean, de egalitate în drepturi, de proprietate, comerț liber au ajuns în Principate întâi pe filieră grecească și doar la câteva zeci de ani după Revoluția Franceză.
Cum frumos zice Xenopol: „Noua alcătuire mintală era productul unei ușoare adieri ce ajunsese până la noi, din uraganul dezlănțuit departe în Apus“[1]. Suntem înainte de descălecarea studențimii române la Paris. Atunci lucrurile s-au accelerat. Deocamdată, vorbim de „ușoare adieri“ venite de la românii din Transilvania care trec munții și întemeiază școli sau venite pe filieră grecească – greaca era atunci limba dominantă în școală și administrație. Marea enciclopedie franceză, această Wikipedia, plus Twitter, plus televiziunile epocii sale, ajunge în România comandată de principele Ipsilanti via Istanbul. Domnul refuză să plătească, pentru că pe vapor se furaseră câteva exemplare, negustorul se plânge sultanului.[2] Din păcate, Xenopol, cel care relatează incidentul, nu spune și ce a decis padișahul, dar ce poate fi mai haios și mai relevant decât faptul că „luminile“ ajung în Valahia via imperiul Otoman, la comanda unui fanariot și cu incident de furt?
Și nu suntem noi într-o situație specială. Ideile și simbolurile se răspândesc din Franța în toate direcțiile. Mai multe țări adoptă tricolorul și dezvoltă teorii complicate despre ce înseamnă culorile. Ideea de tricolor însăși a fost creată accidental în Franța de marchizul revoluționar La Fayette, care comanda noua miliție revoluționară a Parisului, numită pompos Garda Națională. Culorile medievale ale orașului, roșu și albastru, au fost combinate de La Fayette cu albul care era culoarea tradițională a Bourbonilor și puse într-o cocardă pentru ca membrii miliției sale să se recunoască între ei.[3] Totul se întâmpla într-o săptămână liniștită a Revoluției Franceze, când părea că regele și poporul parizian urmau să se împace și să trăiască în armonie, sub protecția marchizului. Tricolorul roșu-alb-albastru a rezistat și decapitării regelui, și marii terori, și dictaturii napoleoniene. Apoi, când imperiile conservatoare s-au unit să întoarcă timpul înapoi, a rămas simbolul paneuropean al schimbării. Filofrancezi fiind, pașoptiștii au făcut un tricolor cât mai apropiat de cel original francez. Și asta nu e nici o rușine sau vreun motiv de a fi mai puțin mândri de tricolorul nostru, pentru că, prin această apropiere și localizare, oamenii ăștia încercau să aducă aici niște idei: națiunea compusă din cetățeni egali, fără privilegii feudale, libertate, dreptate, educație. „Dreptate și Frăție“. Nu e nimic mai simplu, mai relevant și mai cuprinzător. Dreptate și Frăție. Doar imaginați-vă ce însemnau astea în lumea lor. Nu sună mai bine decât să ai povești tâmpe despre holde galbene și albastru cer senin? Asta am învățat eu la școală despre tricolor când eram mic.
Oamenii nu vor cer senin de la stat, ăla există de la Dumnezeu. Oamenii vor dreptate și vor să fie parte egală a națiunii. Acesta este un obiectiv politic, lăsați cerul senin. Roșu, galben și albastru este simbolul intrării într-o lume a cetățenilor cu drepturi, și pentru asta trebuie să ne fie drag tricolorul, acum, în 2023. Liberté, égalité, fraternité devin Dreptate și Frăție. Pașoptiștii nu aveau angoase legate de actul de a se inspira sau a copia, a prelua. „Formele fără fond“ sunt mofturi și sensibilități care apar mai târziu. Atunci era totul de schimbat și totul de făcut, de ce să pierzi vremea cu astfel de probleme, când Dreptate nu era, și Frăție nu se putea în feudalism?
Mai ales că, în lumea de dinaintea lor, părea că nu se schimbă nimic. După un secol de agitație și război, se instalase o pace rusească înfricoșător de neschimbătoare. Prima tentativă de domnie care iese din tiparul istoric feudal are loc cumva, prin accident, în Moldova în 1822, când Ioniță Sturza ajunge domn, sprijinit de mica boierime care a profitat de faptul că marii boieri erau refugiați din calea războiului, în Bucovina. Atunci se face un proiect de constituție inspirat în mod evident din schimbările din Franța, dar cu ambiții limitate. Practic, micii boieri voiau să fie egali cu marii boieri. Proiectul prevede respectul proprietății, libertatea individului, libertatea comerțului, egalitatea în fața legii, ocuparea demnităților publice nu în funcție de rangul familiei și de rangul boieresc, ci de „vrednicie recunoscută“[4]. Vrednicie recunoscută s-ar traduce acum prin meritocrație sau funcție obținută pe merit. Ceva atât de absurd în lumea aia unde funcțiile se dădeau doar pe boierie (aveau acces doar marii boieri) și doar pe bani (condiție cumulativă – uneori prima condiție era ocolită prin corupție, deci mai mulți bani). Acest text constituțional ar trebui studiat la școală, căci este un moment cu adevărat important, când un stat european are o elită capabilă să pună pe masă un proiect de țară cu adevărat modernizator.
Dar nu avem obișnuința să ne mândrim cu filonul nostru liberal modernizator, deci textul ăsta a fost pierdut pur și simplu. Xenopol a citit despre el în scrisorile dintre boieri și l-a descoperit apoi întâmplător în podul consulatului rus din Iași. Ulterior, E. Lovinescu analizează și el textul și observă că e o traducere aproape exactă a Declarației drepturilor omului din 1789, actul de naștere al Revoluției Franceze. Doar că e mai greu să ghicești din prima, pentru că e într-o limbă română încă nefranțuzită, am spune azi, de la începutul modernizării. Cum limba și realitatea pe care o exprimă sunt legate, vedem de fapt că limba noastră s-a modernizat natural odată ce conceptele noi sunau bizar în hainele vechi. „Vrednicie recunoscută“ nu e singura expresie în care limba se chinuie să exprime idei noi cu concepte vechi. Ceea ce am numi azi egalitate în fața legii, cu o expresie atât de familiară încât e greu să ne imaginăm că nu ar fi românească, atunci se zicea: „Înaintea pravilei să fie socotiți toți deopotrivă și fără deosebire“. Doar că traducerea din franțuzește se oprește la jumătate, pentru că partea cu „toți cetățenii“ mai are de așteptat. Cum zice Lovinescu, se dorea un cadru modern, constituțional pentru „egalizare în privilegii“[5]. La 1822, boierii mici voiau egalitate cu cei mari, iar ideea de „toți cetățenii“ avea să fie importată și proclamată abia în 1848.
Acest document a rămas în istoria noastră, așa puțin cum a rămas, drept „Constituția cărvunarilor“, care e de fapt un nume de batjocură ce face referire la carbonarii italieni, o organizație secretă, din care se va inspira ulterior „Frăția“. Doar că boierii ăștia de la 1822 nu se ascundeau deloc, au făcut un proiect, l-au prezentat domnului Ioniță Sturza, care era gata să îl accepte. Totul în ciuda marilor boieri refugiați în Bucovina și care scriau memorii la Poartă și la țar ca să oprească asemenea grozăvie. Și, da, vodă nu l-a adoptat, și acțiunea a murit. Acesta este un modus operandi al Rusiei de-a lungul unui secol: intră cu bocancii în politica internă pentru a omorî orice idee de schimbare și pentru a proteja statu-quo-ul. Atât de rău a afectat intervenția rușilor balanța de putere între boierii mari și boierii mici și domnitor, încât Ioniță Sturza, potrivit consulului francez citat de Xenopol, încerca să întârzie plecarea armatei otomane din țară pentru că, inevitabil, asta însemna întoarcerea boierilor mari și a influenței rusești.
Bărbații lasă anteriul, copiii divorțează de părinți, boierii devin domni.
Dar asta nu înseamnă că lumea lor nu se schimba. O făcea natural, așa cum lichidul ia forma vaselor pe care le umple.
Și primele decenii ale secolului al XIX-lea au fost spectaculoase din acest punct de vedere. Românii începuseră să călătorească, să se îmbrace ca la Paris sau ca la Londra și să vorbească cu franțuzisme, iar această modă a fost ironizată de literații epocii. De la îmbrăcăminte la felul în care își purtau părul și maniera de a vorbi, totul era influențat de ce se întâmpla prin alte părți. Cosmopolitismul vremurilor avea și o latură comică, căci să vrei cu orice preț să fii în tendințele timpului însemna să amesteci lucruri greu de pus laolaltă. Mai ales când venea vorba despre reprezentanții mai puțin școliți, pentru care modernitatea devenise un fel de legitimare socială. Să ne amintim de celebrul personaj al lui Vasile Alecsandri, coana Chirița, și de ale sale „furculision, fripturision“.
Ștefan Cazimir îl citează pe I. Ghica: „În ziua când cineva îmbrăca caftan de boier mare, era trimis acasă cu alai, călare pe cal domnesc. Acolo îl aştepta berber-başa al curţei, care-l rădea, însemnând cu briciul pe unde să lase să-i crească barba“. Și continuă: „În 1831, când Obşteasca Adunare a Moldovei urma să dezbată Regulamentul Organic, iar un tânăr ofiţer controla în pragul sălii documentele participanților, logofătul Teodor Balş, ridicându-şi cu o mână barba albă ce-i trecea de brâu, a exclamat măreţ: Iaca biletul de intrare!“[6] Dar lumea asta moare spectaculos. Acești boieri pentru care îmbrăcatul caftanului era un eveniment public cu spectacol încep să facă același spectacol, de data asta dând anunț la ziar că trec la hainele Europei: „D. Marele vornic Grigore Filipescu scrie, la «Înștiințări din lăuntru», Curierul românesc din 17 august 1830 – ca să dea dovadă a veacului în care ne aflăm și a simțămintelor sale celor civilizate și nesupuse la prejudecăți, la 15 ale acești luni lepedând hainele cele purtate până acum, au ras barba și au îmbrăcat hainele Evropii civilizate“[7].
Ca să dea dovadă a veacului… Lumea asta în care boierul se recunoștea cu tot cu rang prin lungimea bărbii își rade barba și își leapădă hainele. Hainele orientale arătau imediat și de departe cine ce este, ce loc ocupă în ierarhia strictă a lumii premoderne. Fiecare treaptă de boierie avea veșmântul său și forma sa distinctă de acoperământ al capului, cu caftanul arătând cea mai înaltă treaptă – caftanul e acea pălărie uriașă ca un clopot întors la care mă uit în poze și nu înțeleg cum stătea pe cap, dar bănuiesc că boieria se ținea cu efort. În schimb hainele europenești egalizează, sunt profund ireverențioase față de această ordine, pentru că ele vin dintr-o idee subversivă, care a schimbat lumea: oamenii sunt egali.
A. Russo povestește că boierul este confundat cu vizitiul său: „Un mare boier moldovean, ieşind într-o zi pe străzile Iaşilor îmbrăcat în haine nemțeşti, se trezea apucat brusc de mâneca surtucului şi auzea un glas ţipându-i în ureche: „«A! ce dracul!… Domnule… parcă eşti surd… de când te strig!… hai degrabă să dregi trăsura, că așteaptă boieriul să iasă la Copou!…». Boieriul se întoarsără cu o vorbă lată şi curată moldovinească… iar vezeteul, înspăimântat, se dipărta mârâind în dinţi: «Pas de cunoaşte acum care-i boier şi care nu-i, dacă s-a nemţit şi stăpânul meu!… » Vezeteul luasă pe boier sade de carătaş! O, egalitate! iată faptele tale…![8]“.
O, egalitate, cum se zbat secole de obișnuințe sub hainele cele nemțești!
La început, puțini plecau în străinătate. Tatăl Goleștilor de mai sus, Dinicu, cel cu statuia impresionantă cu el boier și băieții lui domni descrisă mai devreme, a plecat printre primii. Merge în Occident și scrie o carte despre ce vede acolo. Consemnează mereu amintiri de acasă, deplânge soarta țăranilor care nu au cu ce încălța copiii și care împart o căldare la mai multe familii, pe când țăranii nemți au cizme în picioare. Dinicu exprimă o năzuință simplă: „Va veni vremea întru care patria mea, nu zic în puțini ani, să se sămuiască întocmai cu orașele cele mari ce am văzut“[9].
Lumea accelerează, în tot acest timp se întâmplă revoluția industrială, capitalismul e motorul primei globalizări. Ce făcea Dinicu ca întreprindere excepțională – un boier cu caftan în lumea nemțească – în următoarea generație devine o banalitate pentru cei din starea sa.
Este și epoca marilor tribuni ai schimbării, ai oamenilor cu proiecte majore. Ion Heliade Rădulescu refuză să fie polițist ca tatăl său pentru că vrea să educe națiunea: „M-am făcut apostat din casa părintească, care îmi propunea înainte protecţii, slujbe, chiverniseli, şi m-am pus în mijlocul zidurilor celor dărâmate ale Sfântului Sava, un biet dascăl cu câţiva leuşori pe lună, încongiurat de câţiva şcolari săraci, hotărâţi şi fanatici în prieteşugul meu şi în cugetul şi alegerea lor“[10]. Boierii cei mari își trimit fiii la Paris și ei vin de acolo cu ideea ciudată că ar vrea să muncească, ceea ce provoacă scandal în societate și leșinuri în familie, că doar se știe că ești boier pentru că nu muncești și nu plătești taxe. N. Krețulescu face facultatea de medicină la Paris și se întoarce dorind să fie… medic. În 1839 îi face o vizită domnitorului Alexandru Ghica: „Primindu-mă cu cea mai mare amabilitate, prima întrebare ce mi-a adresat într-un mod familiar a fost că «ce idee am avut ca să învăț medicina, că nu e de mine, că s-o las în lături și să urmez cariera părinților și moşilor mei»“[11]. O bătrână boieroaică leșină când vede numele familiei pe firma unei librării deschisă de un nepot. La Iaşi, prin 1847, rudele lui Matei Millo, neîmpăcându-se cu ideea de a avea un actor în familie „tocmesc oameni să îl fluiere la intrarea în scenă“[12].
Tensiunile dintre vechi și nou încep să-și facă simțită prezența și în sânul aceleiași familii. Mihail Kogălniceanu îi scrie tatălui o scrisoare furioasă când e întemnițat pentru ideile revoluționare: „Când după trii săptămâni de necaz, de nedreaptă închisoare, aşteptam de la părintele meu un cuvânt de mângâiere, iată ce mi-ai scris în răvaşul din 8 noiemvrie: şi după asemine, nu se putea în alt chip decât a suferi aceasta. O, tată! tată! Cumplit ai fost pentru mine şi nu ştiu pentru ce“[13]. Și când te gândești că bătrânul boier își dăduse fiul la Paris la studii împreună cu beizadelele domnului. Dar consulul rus a intervenit îngrijorat că vor învăța acolo fiii domnului ideile Revoluției, așa că Domnul fu nevoit să îi mute la Berlin, mai conservator, mai de încredere. Mihail se mută cu ei. Degeaba, tot liberal se întoarce. D. Bolintineanu, oprindu-se şi el asupra fenomenului, îl sintetizează într-o formulă memorabilă: „Fiii divorsau de părinţi“ (Cuza-vodă şi oamenii săi)“[14].
În 1846, vodă Bibescu face o vizită la Câmpulung și oficialii urbei îl desemnează pe tânărul boier Aricescu să compună discursul de bun venit. El refuză, dar Dimitrie Aricescu, tatăl, insistă. Doar că asta contravine credinței tânărului, care scrisese și publicase deja versuri împotriva lui Bibescu, iar ce i se cerea acum era cu totul împotriva lucrurilor pe care le credea. Dorința tatălui de a-l convinge și circumstanțele atenuante pe care i le găsește fiului rebel, în încercarea de a-l absolvi de păcatele politice, sunt și comice, și înduioșătoare: „Vodă, îmi răspunse tata, va vedea prin aceasta pocăinţa ta şi-ţi va ierta greșeala; şi mie îmi dai prilej a mijloci iertarea ta, încredinţându-l c-ai fost amăgit de Eliad, care v-a întors creierii la toţi“[15].
Argumentul cum că Heliade Rădulescu le-a sucit mințile, și ei, naivi, s-au lăsat influențați e atât de uman, în ultimă instanță. Un fel de „n-a fost el de vină, ci anturajul“.
Doar că momentul de la Câmpulung nu s-a încheiat cu happy end. Oda scrisă de tânărul Aricescu cu prilejul vizitei lui Vodă era mai mult o satiră, și, culmea aroganței, autorul folosise alfabetul latin, și nu pe cel oficial, chirilic. Vodă își arată, așadar, nemulțumirea.
De altfel, epopeea trecerii de la alfabetul chirilic ține tot de ceea ce pare natural și inevitabil abia după ce s-a întâmplat. Am în bibliotecă câteva zeci de ziare scrise în URSS în limba română cu slove chirilice și mă amuz din când în când să le descifrez. Românii de atunci obișnuiți cu literele chirilice aveau dificultăți inverse.
S-au dus lupte serioase pe frontul limbii. Dorința păstrării alfabetului chirilic s-a manifestat puternic printre mai-marii vremurilor. Ion Heliade Rădulescu și ai lui păreau o gașcă de nebuni cărora nu le păsa de tradiție, nu aveau nimic sfânt și își puseseră în cap să distrugă munca înaintașilor. Începuseră prin eliminarea câtorva litere, deci prin simplificarea alfabetului, pentru a face mai ușoară învățarea lui la școală.
Exact asta li se reproșează, iar Cazimir exemplifică cu un fragment savuros: „Iniţiativa lui Heliade […] va aprinde mânia mitropolitului Grigore, în acelaşi timp preşedinte al Eforiei şcolilor [echivalent cu ministrul educației azi – C.G.]: «Cine sânteţi voi – începu a striga –, să cutezaţi a strica limba românească şi a vă atinge de legea şi de credinţa pravoslavnică? ce sânt eresurile acestea? […] unde mai e Alfa şi Omega, dacă voi, nelegiuiţilor, aţi lepădat pe omega? S-a dus şi legea, şi credinţa de când s-au dus acele vremi pe când nişte oameni ca d-alde voi era arşi de vii. Surghiun am să vă fac pe toţi câţi aţi ieşit din acel cuib al dracului, unde dascălul vostru Lazăr a clocit ouăle Satanei»“[16].
Lazăr cel din cuibul dracului este Gheorghe Lazăr întemeietorul de școală, cel care are statuie vizavi de Universitate, lângă a lui Heliade. Născut din țărani ardeleni, student la Viena, respins de ierarhia bisericească ortodoxă din Transilvania, fugise în Valahia aducând cu el toate ideile Școlii Ardelene, cei care cu o generație înainte de ce povestim noi aici au pornit drumul latinizării, redescoperind originile romane ale neamului și argumentând de aici că românii ar trebui să aibă drepturi și să fie recunoscuți ca cetățeni. Azi tindem să uităm ideea asta simplă – că latinitatea noastră ne leagă prin Apus de o lume a drepturilor și a libertăților și că ce descopereau acești ardeleni la Roma nu era o cercetare academică abstractă, era o activitate de lobby și bătălie politică, cu un scop practic imediat: păi cum fără drepturi dacă suntem urmașii Romei? De altfel, prima carte în română cu alfabet latin apare în Transilvania în 1779, o carte de rugăciuni[17], cu decenii înainte ca discuția să prindă greutate la București.
Lazăr și apoi Heliade îi învățau pe copiii de această parte a munților, din principatele turcești în proces de anexare la Rusia, că ei sunt latini și ar trebui să scrie cu litere latinești. Consulii ruși au ignorat revistele și ziarele românești, scrise cu chirilice, câtă vreme ei credeau că româna este tot o limbă slavă (Xenopol dezvoltă ideea), dar au devenit atenți și au început să le interzică atunci când au aflat cu surprindere că viitorii lor supuși se cred latini. Mitropolitul Grigore, care arunca blesteme, nu era un popă nebun, ci chiar establishmentul care vedea pericolul. El se plânge lui vodă și cere să fie interziși. Spre norocul lui Heliade, postelnicul Mihalache Ghica, fratele lui Vodă, îl convinge pe acesta să îi lase în pace. Așa că domnul Ghica face o declarație fermă avant la lettre de separare a bisericii de stat: „Prea-sfinţia ta să te amesteci şi să fii chiriarh numai în cele bisericeşti; în cele politiceşti şi în ale oblăduirii nu voi să am tovaroşi; şade şi rău, părinte, să-ţi pui mintea cu copiii“. Faptele se petreceau în 1823. Erau încă doar niște „copii“, establishmentul era sigur de sine.[18]
Revenind la slove, ani mulți au trecut și cele chirilice încă dominau. Prin 1835–1839, Heliade începe să bage în ziarul său Curierul românesc primele litere latine, de unde rezultă un alfabet de… tranziție, de unde și numele cărții lui Ștefan Cazimir, din care citez aici. Se înlocuiesc P și C cu R și S, iar la minuscule 3 cedează locul lui z. Se inițiază totodată diferențierea literelor mici (mult mai vagă în scrisul chirilic): M/m, N/n etc.
Trecerea se face treptat, ca să nu-i dezorienteze cu totul pe cititori. În noiembrie 1844, Heliade le cere votul cititorilor Curierului pentru ca gazeta să fie scrisă cu alfabet latin. Scorul este copleșitor: 616 voturi pentru, 27 împotrivă. O victorie importantă, așadar. Acesta este omul care a contribuit la nașterea Proclamației de la Islaz.
Pentru a înțelege mai bine frământările din epocă, partizanatele care se iveau de o parte și de alta, satira lui Bolintineanu din Slovele chiriliene zice: „Vorbeşte lui Rosetti, cu cinste şi cu bine/ Să nu ne facă nouă această rea ruşine!/ Căci la din împotrivă o să vă supăraţi: Vom spune scopu-i negru la domnii abonaţi/ Şi vom scula asupră-i bătrânele rugine / Şi toţi neprocopsiţii în litere latine./ Vom spune la toţi ăia ce nu ştiu judeca/ Că vreţi cu papistaşii chiar legea a strica,/ Că sunteţi răi spre lege, familie, avere,/ Cu talian Mazini în strânsă perechere“.
Slovele chirilice amenință cu contrarevoluția, cei care le atacă pe ele, literele strămoșești, atacă legea, familia, averea – un fel de sexo-marxiști s-ar fi zis la TV atunci, dacă ar fi existat.
Cuvintele se depreciază. Simandicos însemna atunci pur și simplu cinstea familiei, un însemn de status social mai degrabă premodern, unde individul este judecat prin neamul său. Așa cum ifos însemna pur și simplu rang[19]. Cuvinte banale capătă note peiorative, fie pentru că realitatea pe care o descriu s-a perimat ea însăși, fie pentru că a venit un echivalent franțuzesc care suna mai stilat. Cartier este numele prestigios al mahalalei, care ajunge să semnifice astfel un cartier rău famat. Schimbarea asta subtilă s-a făcut atunci, odată cu valul masiv de cuvinte franțuzești – ce era turcesc era privit de sus, ce era franțuzesc, cum am zice azi, era cool. De unde însemnau același lucru, treptat s-a schimbat și era de bine să stai în cartier, și de rău să stai în mahala.
Prin 2010, la Chișinău, m-a întrebat un taximetrist în ce mahala mergem și inițial m-am speriat – străin de oraș, estic obișnuit că în regiune taximetristul poate profita de străini, m-am gândit că omul vrea să mă ducă într-o mahala. Limba română de la Chișinău, despărțită la 1812, a ratat multe dintre franțuzismele devenite comune dincoace: mahala încă însemna cartier pur și simplu. Așa cum odaie înseamnă pur și simplu cameră – aici s-a arhaizat, acolo mai vezi anunțuri cu „vând apartament cu două odăi“. Dar tot mai puține. Limba română de la Chișinău se schimbă rapid sub influența spațiului lingvistic comun, deci se franțuzește întârziat sau sare direct spre englezisme care vor ajunge (sau nu) și la București. La Chișinău, spicher, pronunțat fix așa, este președintele parlamentului, un import logic din engleză care înlocuiește două cuvinte lungi cu unul scurt.
Cea mai bună concluzie pentru transformările prin care trece societatea românească în această perioadă îi aparține tot lui Alecu Russo:
În 16 ani de la 1835 până la 1851 mai mult a trăit Moldova decât cele cinci sute de ani istorici de la descălicarea lui Dragoș, la 1359, până în zilele părinților noștri… Părinții noștri au deschis ochii în leagănul strămoșesc; oamenii de la 1835, care inaugurează generația de față, au răsărit din larma ideilor nouă. Ochii și gândul părinților se învârteau la răsărit, ai noștri sunt țintiți spre apus: deosebire de la cer până la pământ.[20]
Toate aceste situații anecdotice spun mai mult decât niște istorii amuzante. Fiii de boieri nu se mai simt confortabil în poziția de a se bucura de privilegiile rangului și atât. Își doresc altceva, iar pentru asta acționează. Pun la bătaie formația lor, educația și experiența studiilor în străinătate de care au avut parte, pentru a revoluționa lumea de acasă. Și, mai ales, înțeleg timpul în care trăiesc și importanța implicării lor și a deciziilor politice, cu ajutorul cărora pot moderniza societatea românească.
Nu e ca și cum lumea noastră se oprise în loc și aștepta revoluția pașoptistă ca să fie modernizată. Lumea noastră se schimba, dar prea încet față de lumea mare care accelera nebunește. Și mai ales, în afara elitei care circula, se vedea prea puțin. Modernizarea înseamnă și standardizare, și reguli birocratice care par venite de pe Lună unei populații care nu avea contact cu statul direct, ca indivizi. Pentru că nu existau ca cetățeni, ci doar ca membri ai unei comunități sătești, care până de curând fusese vândută ca atare, cu tot cu sufletele trăitoare acolo. Totuși, modernitatea înseamnă cetățenie, deci acte și proceduri. Actele civile încep a fi eliberate inițial prin biserică, adică certificate de naștere și cununie. În 1843, marele vornic Barbu Știrbei, șeful Departamentului Treburilor Dinlăuntru, ministrul de interne cum ar veni, este exasperat că ceva banal în Europa nu se prinde de noi și țăranii fac focul sau dau la copii să se joace cu actele civile moderne:
Bileturile ce se slobod din partea preoților Bisericilor pentru cei ce se nasc și se căsătoresc, toți lăcuitorii orășani și săteni din staturile Europei, fiind pătrunși de folosul sfârșitului, pentru care li se dă la mână niște asemenea acturi trebuincioase la multe împrejurări le primesc cu toată mulțumirea […]. Pe la noi, dimpotrivă, lucrurile stau nu rău, ci foarte rău, oamenii arată dispreț și refuză să primească hârtia, iar când sunt obligați s-o primească unii dintr’înșii le leapădă, alții le dă drept jucărie copiilor, alții lipesc ferestrele cu dânsele, iar alții, în sfârșit, le ard.[21]
Tot atunci se dă prima legiuire prin care țăranii sunt obligați să scoată gunoiul în afara satelor în loc să îi dea foc, ceea ce provoacă incendii și poluare. Iată o problemă nerezolvată până astăzi.
____
[1]. A.D. Xenopol, op. cit., p. 58.
[2]. A.D. Xenopol, op. cit.
[3]. Mike Dunkan, Hero of Two Worlds: The Marquis de Lafayette in the Age of Revolution, Hachette Book Group, New York, 2021.
[4]. A.D. Xenopol, op. cit., p. 87.
[5]. E. Lovinescu, op. cit., p. 35.
[6]. Ștefan Cazimir, op. cit., p. 25.
[7]. Ștefan Cazimir, op. cit., p. 30.
[8]. Ștefan Cazimir, op. cit., p. 42.
[9]. Citat în Constanța Vintilă-Ghițulescu, Evgheniți, Ciocoi, Mojici: Despre obrazele primei modernități românești, 1750–1860, Humanitas, București, 2013, p. 15.
[10]. Ștefan Cazimir, op. cit., p. 66.
[11]. Ibidem.
[12]. Ștefan Cazimir, op. cit., pp. 66–67.
[13]. Ștefan Cazimir, op. cit., p. 68.
[14]. Ibidem.
[15]. Ștefan Cazimir, op. cit., p. 69.
[16]. Ștefan Cazimir, op. cit., p. 93.
[17]. Keith Hitchins, Românii: 1774–1866, Humanitas, București, 2013.
[18]. Stefan Cazimir, op. cit., p. 94.
[19]. Constanța Vintilă-Ghițulescu, op. cit.
[20]. E. Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, Minerva, București, 1997, p. 13.
[21]. Constanța Vintilă-Ghițulescu, op. cit., p. 217.
